Alain Prost are una dintre cele mai impresionante cariere din istoria F1. Statistica vorbește de la sine: 51 de victorii, 4 titluri mondiale, 33 de pole-uri și 41 de tururi rapide, totul în doar 199 de starturi. Deși cifrele sunt de partea lui, Prost este privit cu ostilitate de către foarte mulți fani ai F1. Motivele sunt diverse, iar rivalitatea francezului cu Ayrton Senna i-a adus un deficit serios de imagine. Privind însă în ansamblu, cât de mare a fost pilotul considerat de către Ron Dennis „probabil cel mai mare pilot din istoria motorsportului”? Răspunsul îl găsiți în rândurile de mai jos.
Născut pe 24 februarie 1955, Prost și-a început relativ târziu cariera în automobilism. Pilotul francez a debutat în karting la vârsta de 14 ani, urmând ca trecerea la monoposturi să o facă în 1976. În seriile inferioare, Prost a câștigat 5 campionate (pe parcursul a 4 sezoane), titlul din Formula 3 având un impact decisiv asupra parcursului său ulterior din F1.
La fel ca marele său rival de mai târziu, Ayrton Senna, Prost a fost ofertat de către Brabham și McLaren. Refuzul său de a pilota un monopost McLaren la Watkins Glen (în calitate de pilot nr. 3 al echipei britanice) nu a fost văzut cu ochi buni de către Teddy Mayer (predecesorul lui Ron Dennis la cârma echipei din Woking). Cu toate acestea, Alain Prost a primit o „a doua șansă” pentru un potențial contract cu McLaren (în sezonul 1980).
Pe 29 noiembrie 1979, la Paul Ricard, a fost organizat un „shootout” pentru locul disponibil de la echipă. Protagoniștii? Alain Prost și Kevin Cogan, un pilot american de perspectivă (cu performanțe în Formula Ford și Formula Atlantic) și, cel mai important, „protejatul” celor de la Marlboro (sponsorul principal McLaren la acel moment, acest statut fiind menținut până în 1996). Prost a câștigat clar disputa. John Watson, pilotul „titular” al echipei la acel moment, a descris evoluția francezului într-o manieră destul de simplă: „Nu trebuia să fi un savant pentru a vedea cât de bun este Prost. Diferența dintre el și Cogan a fost uriașă.”
Pe lângă aspectul legat de viteza pură, Prost s-a dovedit superior lui Cogan și într-un alt aspect foarte important – cel psihologic. Această calitate a francezului avea să îl ajute enorm pe parcursul carierei pe care a avut-o în „Marele Circ”.
O părere asemănătoare are și Gary Anderson: „Comparativ cu alți piloți cu care am lucrat — de exemplu, James Hunt — Alain a avut o abordare total diferită. La Paul Ricard, el a avut prima apariție într-un monopost de F1. Balanța Marlboro a înclinat către Cogan. John Watson era pilotul nostru titular. A ieșit pe pistă și a făcut un tur rapid. Apoi a venit rândul lui Alain. După 4-5 tururi, el era deja mai rapid decât John.”
„Kevin Cogan a pilotat ultimul monopost. El nu a învățat nimic de la Prost. Spre deosebire de Alain, Cogan a părăsit standurile într-o manieră furibundă, a ratat o treaptă de viteză și a calat motorul, totul fiind opusul a ceea ce făcuse Alain Prost. După câteva serii de tururi rapide, Teddy Maier i-a dat de înțeles că nu va pilota pentru McLaren, în timp ce Kevin se plângea de vibrații, la nivelul pneurilor.”
Doleanța pilotului american era o problemă des întâlnită în acea epocă — mai ales în sesiunile de teste — deoarece echipele nu aduceau decât două seturi de pneuri (pentru fiecare zi destinată unei sesiuni). Prost a profitat din plin de această situație. Strategic, Alain și-a uzat excesiv anvelopele (în turul său de întoarcere la standuri). Având la dispoziție același set de pneuri utilizat de Prost, Cogan s-a confruntat cu vibrații masive la nivelul cauciucurilor. Prost a fost autorul unei maniere lipsită de fair-play, machiavelică, dar eficientă…
Îi acordăm din nou cuvântul lui Gary Anderson: „Prost a fost rapid și inteligent. A făcut totul cu un motiv. Știa că este un singur loc disponibil în F1 și a acționat în consecință.” Principiul lui Darwin, conform căruia cea mai adaptabilă specie supraviețuiește (și nu cea mai puternică sau inteligentă), se poate aplica și în cazul pilotului francez, care avea să se aleagă, la începutul anilor ’80, cu porecla „Profesorul” (un apelativ total justificat).
După doar un an la McLaren (echipa traversând un sezon dificil în 1980), Alain avea să piloteze 3 sezoane pentru Renault. Prost a fost aproape de titlu în 1981 și 1983. Fiabilitatea precară și mentalitatea greșită a celor de la Renault (care au întrerupt dezvoltarea monopostului RE40, această greșeală fiind repetată și de BMW Sauber în 2008) au dus la ratarea obiectivului. După o serie de declarații făcute de Prost, care îi acuzau într-o manieră deschisă pe cei de la Renault pentru pierderea campionatului din 1983, drept răzbunare, conform legendei, anumiți angajați ai companiei franceze aveau să incendieze modelul Mercedes-Benz deținut de „Profesor”. În stilul său clasic, referitor la finalul sezonului 1983, Prost avea să remarce: „Aproape am renunțat la F1. Este dificil de explicat, dar francezii preferă martiri care pierd într-o manieră glorioasă. Eu am făcut greșeala să câștig.”
Până la urmă, tot răul a fost spre bine în această situație: Prost s-a reîntors la McLaren în 1984 și s-a stabilit în Elveția. Pentru francez, a doua „descălecare” la McLaren avea să reprezinte apogeul carierei sale: 3 titluri mondiale (cel din 1986 fiind unul dintre cele mai impresionante din istoria F1), un campionat pierdut la doar jumătate de punct în fața lui Niki Lauda în 1984 (datorită etapelor din Monaco și Austria), plus o rivalitate cu Ayrton Senna (rivalitate care a atins statutul de mit în zilele noastre). S-a tot scris despre această dispută; Prost a făcut acuzații de favoritism la adresa lui Ayrton (mai ales din partea celor de la Honda), iar sezonul 1989 a fost marcat de etapa de la Suzuka (unde Prost a făcut o manevră relativ asemănătoare — însă mult mai subtilă — decât cea făcută de Michael Schumacher la Jerez, în 1997).
Statistic vorbind, disputa dintre Senna și Prost a fost câștigată de către pilotul francez. Alain a avut mai multe puncte în 1988 (an în care a pierdut titlul datorită unui regulament care lua în considerare cele mai bune 11 rezultate din 16) și în 1989. Însă, de foarte multe ori, statistica nu reprezintă adevărul și obiectivitatea. Prost a fost dominat într-un mod clar de către Ayrton Senna în calificări (acest lucru nu este însă nici o „rușine”, având în vedere că Senna a fost pilotul cel mai rapid din istoria F1 pe un singur tur). De asemenea, Prost pierde disputa internă în ceea ce privește cursele în care ambii rivali au trecut linia de sosire (14-5).
Totuși, în acești doi ani, Prost a demonstrat că are o strategie și o inteligență de cursă superioare pilotului originar din țara cafelei. Exemplele demne de menționat sunt Monaco și Monza 1988 (locuri unde Senna a ratat două victorii sigure, brazilianul căzând în ambele cazuri în capcana lui Prost, conducând peste limitele lui MP4/4, și înregistrând două DNF-uri: un accident și o problemă la motor).
Referitor la această rivalitate, Alain Prost avea să spună: „Am fost profesorul, am fost cinic. El a fost mistic și oamenilor le-a plăcut asta. M-a impresionat în calificări uneori, nu pot spune exact unde. Niciodată însă în regim de cursă. Niciodată. În cursă, în warm-up, am fost mai rapid. Nu am mai văzut sportul la fel după ce Ayrton a venit în echipă. Am atins un nivel de competitivitate atât de ridicat.”
Desigur, aceste declarații sunt parțial subiective. Totuși, Prost poate fi îndreptățit (măcar în parte) să declare asemenea lucruri? Răspunsul este unul afirmativ. În perioada Renault, în pofida racecraft-ului său incontestabil, Alain Prost a fost și un pilot agresiv. Referitor la performantele sale din calificări, Eddie Cheever, coechipierul pe care Prost l-a avut la Renault (în 1983), avea să afirme: „Prost nu trebuie să ne îngrijoreze cu timpii obținuți în calificări, cu excepția cazului dacă se afla în pole-position. Problema este în cursă. Alain este un geniu în materie de setup.”
Desigur, așa cum este de înțeles, agresivitatea sa avea să fie mult mai pregnantă în regim de cursă. Momente precum Franța 1981 (locul unde a obținut prima victorie), Las Vegas 1981 sau Africa de Sud 1982 (unde a recuperat un tur față de Arnoux și a câștigat cursa) vor rămâne în memoria fanilor „Marelui Circ”. Totuși, această „impulsivitate” avea să îi fie temperată de două episoade: accidentul cu Didier Pironi (din calificările pentru MP al Germaniei din 1982), care a pus capăt carierei lui Pironi în F1, și perioada petrecută alături de Niki Lauda, la McLaren. După accidentul de la Nurburgring din 1976, Lauda a devenit un pilot mult mai cerebral (parțial și din cauza faptului că a pierdut din viteza pe un singur tur în urma accidentului), iar stilul său de pilotaj a început să fie asemănător cu cel al lui Fangio, Clark sau Stewart.
La rândul său, Prost avea să preia acest stil de la Lauda; stil pe care l-a perfecționat și l-a adus pe cele mai înalte culmi ale succesului. „Să câștigi cu cea mai mică viteză posibilă”, acesta a fost motto-ul carierei lui Fangio. Prost a înțeles foarte bine acest concept. Fanii l-au detestat pentru stilul său „plictisitor” de pilotaj, dar Alain a demonstrat că, întotdeauna, cronometrul este mai important decât un stil de pilotaj spectaculos, flamboiant și lipsit de eficiență (asta, dacă este să ne luăm după cuvintele lui Jackie Stewart).
Concret, Prost avea o intrare lipsită de spectaculozitate într-un viraj, în formă de V, cu o preferință pentru subvirare (la fel ca Fernando Alonso), frânarea fiind făcută devreme. Ulterior, el avea să adopte o trasă mai puțin convențională în viraj, rotind mai rapid monopostul și accelerând mai repede decât adversarii. În viraje, Prost avea abilitatea de a-și „echilibra” partea din față a monopostului mult mai rapid decât concurența, acest lucru având să îi aducă un câștig semnificativ pe tur. Un alt aspect interesant: constanța lui Alain Prost era de domeniul fantasticului, pilotul francez fiind renumit pentru faptul că avea un ritm metronomic. Astfel, de foarte multe ori, inginerii nu puteau să își dea seama dacă Prost se afla într-un tur rapid sau într-un tur de răcire al anvelopelor, datorită acestui stil extrem de precis și constant (care poate avea similitudini și cu Alberto Ascari, până la un anumit punct). Evident, în calificări, acest mod de pilotaj reprezenta un handicap.
Însă, această constanță și acest stil lipsit de spectacol (dar extrem de eficient) avea să îl ajute în ziua GP-ului. Alain Prost a fost, de departe, cel mai bun pilot al generației sale în ceea ce privește economisirea anvelopelor (în contradicție cu evenimentul premeditat din testul de la Paul Ricard, menționat mai sus). În acest sens, putem menționa sezonul de vârf al carierei sale: 1986. După un titlu câștigat relativ lejer în anul precedent (deși Alboreto a ieșit din lupta pentru campionat abia la Brands Hatch, antepenultima etapă a calendarului), 1986 s-a dovedit a fi un an mult mai greu pentru francez. Parteneriatul dintre Williams și Honda (început în 1984), plus linia de piloți a echipei, formată din Nelson Piquet și Nigel Mansell (doi dintre cei „4 mari” ai epocii), au părut că pot duce ambele campionate mondiale (la piloți și constructori) în tabăra Williams.
Alain Prost: „Cel mai important lucru, în 1986, a fost să câștig curse atunci când monopostul era capabil să facă asta. În rest, când nu aveam această posibilitate, obiectivul era să obțin cât mai multe puncte posibil.” Etapa definitorie pentru acel sezon (pentru a face legătura și cu protejarea anvelopelor) a avut loc în Mexic.
Ron Dennis vine în sprijinul acestei afirmații: „În Mexic, Alain a pilotat extraordinar. În acel an, mereu am fost în urma motorului Honda, care avea mai multă putere (n.r. decât cel Porsche). În Mexic, situația a fost și mai complicată: pentru jumătate de cursă, am rulat în 5 cilindri și jumătate. Nu am mai îndrăznit să facem un pit stop, de teama să nu pierdem motorul. Pe un asfalt foarte abraziv, Alain a reușit să termine cursa cu doar două seturi de pneuri utilizate. Mansell a avut nevoie de 3 seturi, iar Piquet de 4. Alain i-a învins pe amândoi.”
De asemenea, Prost a fost „campion” și în ceea ce privește consumul de combustibil (ex. Imola 1985, în ciuda descalificării primite ulterior) și „menajarea” componentelor unui monopost (într-o epocă în care fiabilitatea era crucială). De asemenea, depășirile sale erau extrem de „curate” și precise. În acest mod, Prost a câștigat disputa cu Senna în materie de racecraft (chiar dacă nu a avut talentul și viteza brazilianului) și și-a învins clar majoritatea coechipierilor: René Arnoux (în 1981), Eddie Cheever (în 1983), Niki Lauda (în 1985), Keke Rosberg (în 1986), Stefan Johansson (în 1987), Nigel Mansell (în 1990), Jean Alesi (în 1991) și Damon Hill (în 1993).
În toată istoria F1, puține nume pot avea un palmares similar cu cel al lui Alain Prost în disputa cu coechipierii (poate doar Fangio, Ascari sau Clark). Mai mult, comparativ cu epoca modernă, Alain Prost nu a beneficiat niciodată de statutul de pilot numărul 1 în cadrul unei echipe (exceptând, poate, sezonul petrecut la Williams în 1993, ultimul al carierei sale, și anul în care a câștigat și cel de-al 4-lea titlu mondial). În mod evident, la fel ca alte nume celebre (precum Gilles Villeneuve, Nigel Mansell, Fernando Alonso, Sebastian Vettel), Prost nu a câștigat un campionat cu Ferrari. „Revanșa” lui Senna de la Suzuka, din 1990, i-a stopat această șansă. Ca o comparație directă cu materialul de concurs al marelui său rival, monopostul Ferrari 641 (al doilea monopost Ferrari din istorie cu o cutie de viteze semi-automată) a avut un șasiu mai bun decât cel McLaren. Motorul a fost, însă, mai slab (cu aproximativ 30 CP).
Al doilea sezon alături de Ferrari a fost sub standarde, Prost părăsind echipa înainte de ultimul GP al sezonului (de la Adelaide). Motivul? O declarație sarcastică, în stilul „Profesorului”: „Mașina are manevrabilitatea unui camion.” Însă, înainte de a face asta, Prost a avut unul dintre cele mai bune sezoane ale sale în ceea ce privește calificările, punctul său slab. Alesi l-a învins doar de două ori pe Prost în acest exercițiu, în cele 15 curse în care cei doi au fost colegi de echipă. Un rezultat impresionant pentru Alain Prost, având în vedere faptul că Jean Alesi a fost considerat unul dintre cei mai rapizi piloți ai anilor ’90. La fel ca în alte cazuri, cronometrul a fost obiectiv…
Privind obiectiv și asupra sezonului 1993, Prost a câștigat titlul în modul său preferat. Fără să își asume riscuri inutile și „cu cea mai mică viteză posibilă”, Alain Prost a câștigat disputa internă cu Damon Hill (aflat la primul său sezon întreg în F1) și a obținut un calup de pole-uri (13), care i-au mai echilibrat statistica și la acest capitol. Cu privire la acest an, Prost avea să declare: „A fost un sezon dificil. A fost o tehnologie nouă pentru mine, o nouă mașină, un nou mod de setup, un nou mod de a lucra cu inginerii. Nu a fost mașina mea preferată; suspensia era ajustată de computer. Inginerii făceau lucrurile pe care obișnuiam eu să le fac. Motorul a fost foarte puternic. Mașina a fost însă una dificil de pilotat. S-a spus atunci că am subperformat. Mereu poți explica motivele pentru care nu ai rezultatele scontate, dar lumea nu ar înțelege.”
La fel ca Patrese în 1992, Prost a avut probleme în a pilota monopostul Williams. Sistemele electronice au afectat maniera în care Prost își seta monopostul. Deși a fost dominat de Hill în anumite etape (ex. Donington, Silverstone sau Hockenheim), titlul mondial nu i-a fost pus niciodată în pericol. După o carieră de 13 sezoane în F1, Alain Prost își anunța retragerea în preambulul etapei de la Estoril (locul unde avea să obțină și campionatul), Ayrton Senna fiind înlocuitorul său la echipa lui Frank Williams.
În ciuda curentului și a opiniilor fanilor, Alain Prost a fost un pilot excepțional. Racecraft-ul său a fost mai bun decât cel al lui Ayrton Senna; pilotul francez a avut un palmares impresionant în fața coechipierilor. Stilul său de pilotaj, deși plictisitor și banal la o primă vedere, s-a dovedit a fi extrem de eficient și rapid. Poate fi inclus Alain Prost în dezbaterea dedicată celui mai bun pilot din toate timpurile? Performanțele din calificări, puțin sub nota unui pilot excepțional (la fel ca în cazul lui Fernando Alonso), și performanțele anoste, ori ridicole pe pistă udă (ex. Imola 1991), îl scot din această discuție.
Cu siguranță, dacă Prost ar fi avut un plus de performanță și în aceste două domenii, cvadruplul campion mondial (care ar fi putut avea chiar 8 sau 9 titluri) putea emite pretenții și la statutul neoficial de cel mai bun pilot al tuturor timpurilor. Din păcate, pentru cariera și meritele acestui pilot legendar, mass-media și fanii nu îl apreciază la justa sa valoare. Într-o lume care caută senzaționalul și lucrurile spectaculoase, care sfidează logica, Alain Prost a avut parte de o portretizare injustă. Cuvintele lui Nigel Roebuck îi descriu însă perfect cariera legendarului pilot francez: „Nimeni nu a putut să imite pilotajul lui Alain Prost. Făcea lucrurile atât de ușor, avea un stil atât de precis.”
