Între statistici impecabile și antipatia fanilor: cum a devenit Alain Prost un campion neînțeles
Alain Prost are una dintre cele mai impresionante cariere din istoria F1. Statistica vorbește de la sine: 51 de victorii, 4 titluri mondiale, 33 de pole-uri și 41 de tururi rapide. Totul, în doar 199 de starturi. Deși cifrele sunt de partea lui, Prost este privit cu ostilitate de către foarte mulți fani ai F1.
Motivele sunt diverse, iar rivalitatea francezului cu Ayrton Senna i-a adus un deficit serios de imagine. Privind însă în ansamblu, cât de mare a fost pilotul considerat de către Ron Dennis „probabil cel mai mare pilot din istoria motorsportului„.
Răspunsul îl găsiți în rândurile de mai jos.
Născut pe 24 februarie 1955, Prost și-a început relativ târziu cariera în automobilism. Pilotul francez a debutat în karting la vârsta de 14 ani, urmând ca trecerea la monoposturi să o facă în 1976. În seriile inferioare, Prost a câștigat 5 campionate (pe parcursul a 4 sezoane), titlul din Formula 3 având un impact decisiv asupra carierei sale ulterioare din F1.
La fel ca marele său rival de mai târziu, Ayrton Senna, Prost a fost ofertat de către Brabham și McLaren.
Refuzul său de a pilota un monopost McLaren la Watkins Glen (în calitate de pilot nr.3 al echipei britanice), nu a fost văzut cu ochi buni de către Teddy Mayer (predecesorul lui Ron Dennis la cârma echipei din Woking). Cu toate acestea, Alain Prost a primit o „a doua șansă” pentru un potențial contract cu McLaren (în sezonul 1980).
Pe 29 noiembrie 1979 la Paul Ricard, a fost organizat un „shootout” pentru locul disponibil de la echipă.
Protagoniștii? Alain Prost și Kevin Cogan, un pilot american de perspectivă (cu performanțe în Formula Ford și Formula Atlantic), și, cel mai important, „protejatul” celor de la Marlboro (sponsorul principal McLaren la acel moment, acest statut fiind menținut până în 1996).
Prost a câștigat clar disputa. John Watson, pilotul „titular” al echipei la acel moment, a descris evoluția francezului într-o manieră destul de simplă „Nu trebuia să fi un savant pentru a vedea cât de bun este Prost. Diferența dintre el și Cogan a fost uriașă.”
Pe lângă aspectul legat de viteza pură, Prost s-a dovedit superior lui Cogan și într-un alt aspect foarte important -cel psihologic. Această calitate a francezului avea să îl ajute enorm pe parcursul carierei pe care a avut-o în „Marele Circ”.
O părere similară are și Garry Anderson: „Comparativ cu alți piloți cu care am lucrat, Alain a avut o abordare total diferită. La Paul Ricard, el a avut prima apariție într-un monopost de F1. Balanța Malboro a înclinat către Cogan. John Watson era pilotul nostru titular. A ieșit pe pistă și a făcut un tur rapid. Apoi a venit rândul lui Alain. După 4-5 tururi, el era deja mai rapid decât John.”
„Kevin Cogan a pilotat ultimul monopostul. El nu a învățat nimic de la Prost. Spre deosebire de Alain, Cogan a părăsit standurile într-o manieră furibundă, a ratat o treaptă de viteză și a calat motorul. Total opusul a ceea ce făcuse Alain Prost. După câteva serii de tururi rapide, Teddy Maier i-a dat de înțeles că nu va pilota pentru McLaren, în timp ce Cogan s-a plâns de vibrații la nivelul pneurilor.”
Doleanța pilotului american era o problemă des întâlnită în acea epocă – mai ales în sesiuniile de teste- deoarece echipele nu aduceau decât două seturi de pneuri (pentru fiecare zi destinată testelor).
Prost a profitat din plin de această situație. Strategic, Alain și-a uzat excesiv anvelopele (în turul său de întoarcere la standuri). Având la dispoziție același set de pneuri utilizat de Prost, Cogan s-a confruntat cu vibrații masive la nivelul cauciucurilor. Prost a fost autorul unei maniere lipsită de fair-play, machiavelică, dar eficientă.
Îi acordăm din nou cuvântul lui Gary Anderson: „Prost a fost rapid și inteligent. A făcut totul cu un motiv. Știa că este un singur loc disponibil în F1 și a acționat în consecință.”
Principiul lui Darwin, conform căruia cea mai adaptabilă specie supraviețuiește (și nu cea mai puternică sau inteligentă) se poate aplica și în cazul lui Alain Prost, care avea să se aleagă la începutul anilor 80 cu porecla „Profesorul” (un apelativ total justificat).
După doar un an la McLaren, Alain avea să piloteze 3 sezoane pentru Renault. Prost a fost aproape de titlu în 1981 și 1983. Fiabilitatea precară și mentalitatea greșită a celor de la Renault (care au întrerupt dezvoltarea monopostului RE40, această greșeală fiind repetată și de BMW Sauber în 2008) au dus la ratarea obiectivului.
După o serie de declarații făcute de Prost, care îi acuzau într-o manieră deschisă pe cei de la Renault pentru pierderea campionatului din 1983, drept răzbunare, conform legendei, anumiți angajați ai companii franceze aveau să incendieze modelul Mercedes-Benz deținut de „Profesor”.
În stilul său clasic, referitor la finalul sezonului 1983, Prost avea să remarce:„Aproape am renunțat la F1. Este dificil de explicat, dar francezii preferă martiri care pierd într-o manieră glorioasă. Eu am făcut greșeala să câștig.„
Până la urmă, tot răul a fost spre bine în această situație: Prost s-a reîntors la McLaren în 1984 și s-a stabilit în Elveția. Pentru francez, a doua „descălecare” la McLaren avea să reprezinte apogeul carierei sale: 3 titluri mondiale (cel din 1986 fiind unul dintre cele mai impresionante din istoria F1), un campionat pierdut la doar jumătate de punct în fața lui Niki Lauda în 1984 (datorită etapelor din Monaco și Austria), plus o rivalitate cu Ayrton Senna (rivalitate care a atins statutul de mit în zilele noastre).
S-a tot scris despre această dispută, Prost a făcut acuzații de favoritism la adresa lui Ayrton (mai ales din partea celor de la Honda), iar sezonul 1989 a fost marcat de etapa de la Suzuka (unde Prost a făcut o manieră relativ asemănătoare -însă mult mai subtilă- decât cea făcută de Michael Schumacher la Jerez, în 1997).
Statistic vorbind, disputa dintre Senna și Prost a fost câștigată de către pilotul francez. Alain a avut mai multe puncte în 1988 (an în care a pierdut titlul datorită unui regulament care lua în considerare cele mai bune 11 rezultate din 16) și în 1989. Însă, de foarte multe ori, statistica nu reprezintă adevărul și obiectivitatea.
Prost a fost dominat într-un mod „zdrobitor” de către Ayrton Senna în calificări (acest lucru nu este însă nici o „rușine”, având în vedere că Senna a fost pilotul cel mai rapid din istoria F1 pe un singur tur).
De asemenea, Prost pierde disputa internă în ceea ce privește cursele în care ambii rivali au trecut linia de sosire (14-5).
Totuși, în acești doi ani, Prost a demonstrat că are o strategie și o inteligență de cursă superioare. Exemplele demne de menționat sunt Monaco și Monza 1988 (locuri unde Senna a ratat două victorii clare, brazilianul căzând în ambele cazuri în capcana lui Prost, conducând peste limitele lui MP4/4 și înregistrând două DNF-uri: un accident și o problemă la motor).
Referitor la această rivalitate, Alain Prost avea să spună: „Am fost profesorul, am fost cinic. El a fost mistic și oamenilor le-a plăcut asta. M-a impresionat în calificări uneori, nu pot spune exact unde. Niciodată însă în regim de cursă. Niciodată. În cursă, în warm-up, am fost mai rapid. Nu am mai văzut sportul la fel după ce Ayrton a venit în echipă. Am atins un nivel de competitivitate atât de ridicat.”
Desigur, aceste declarații sunt parțial subiective. Totuși, Prost poate fi îndreptățit (măcar în parte) să declare asemenea lucruri? Răspunsul este unul afirmativ. În perioada Renault, în pofida racecraft-ului său incontestabil, Alain Prost a fost un pilot agresiv (chiar dacă ritmul din calificări era unul slab, Rene Arnoux fiind pilotul mai rapid pe un singur tur).
Eddie Chever, celălalt coechipier pe care Prost l-a avut la Renault (în 1983), avea să afirme: „Prost nu trebuie să ne ingrijireze cu timpii obținuți în calificări, cu excepția cazului dacă se află în pole-position.”
Desigur, așa cum este de înțeles, agresivitatea sa avea să fie mult mai pregnantă în regim de cursă. Momente precum Franța 1981 (locul unde a obținut prima victorie), Las Vegas 1981, sau Africa de Sud 1982 (unde a recuperat un tur față de Arnoux și a câștigat cursa) vor rămâne în memoria fanilor „Marelui Circ”.
Totuși, această „impulsivitate” avea să îi fie temperată de două episoade: accidentul cu Didier Pironi (din calificările pentru MP al Germaniei din 1982), care a pus capăt carierei lui Pironi în F1 și l-a făcut pe Alain Prost să deteste condițiile de pistă udă; plus perioada petrecută alături de Niki Lauda, la McLaren.
După accidentul de la Nurburgring din 1976, Lauda a devenit un pilot mult mai cerebral (parțial și din cauza faptului că a pierdut din viteza pe un singur tur), iar stilul său de pilotaj a început să fie asemănător cu cel al lui Fangio, Clark sau Stewart. La rândul său, Prost avea să preia acest stil de la Lauda; stil pe care l-a perfecționat și l-a adus pe cele mai înalte culmi ale succesului.
„Să câștigi cu cea mai mică viteză posibilă”, acesta a fost motto-ul carierei lui Fangio. Prost a înțeles foarte bine acest concept. Fanii l-au detestat pentru stilul său „plictisitor” de pilotaj, dar Alain a demonstrat că, întotdeauna, cronometrul este mai important decât un stil de pilotaj spectaculos, flamboiant și lipsit de eficiență (asta dacă este să ne luăm după cuvintele lui Jackie Stewart).
Concret, Prost avea o intrare lipsită de spectaculozitate într-un viraj, în formă de V, cu o preferință pentru subvirare (la fel ca Fernando Alonso), frânarea fiind făcută devreme.
Ulterior, el avea să adopte o linie mai puțin convențională în viraj decât cea clasică, rotind mai rapid monopostul și accelerând mai repede decât rivalii.
Prost avea abilitatea de a-și „echilibra” partea din față a monopostului mult mai rapid decât concurența, acest lucru aducându-i un câștig semnificativ pe tur.
Un alt aspect interesant: constanța lui Alain Prost era de domeniul fantasticului, pilotul francez fiind renumit pentru faptul că nu pilota mai agresiv în calificări comparativ cu cursa.
Astfel, de foarte multe ori, inginerii nu puteau să își dea seama dacă Prost se afla într-un tur rapid sau într-un outlap, datorită acestui stil extrem de precis și constant (care poate avea similitudini și cu Alberto Ascari, până la un anumit punct). Evident, în calificări, acest mod de pilotaj reprezenta un handicap.
Însă, această constanță și acest stil lipsit de spectacol (dar extrem de eficient) avea să îl ajute în ziua GP-ului.
Alain Prost a fost cel mai bun pilot în ceea ce privește economisirea anvelopelor (în contradicție cu evenimentul premeditat din testul de la Paul Ricard, menționat mai sus), consumul de combustibil și „menajarea” componentelor unui monopost (într-o epocă în care fiabilitatea era crucială).
În acest mod, Prost a câștigat disputa cu Senna în materie de racecraft (chiar dacă nu a avut talentul și viteza brazilianului) și și-a învins clar majoritatea coechipierilor: Rene Arnoux (în 1981), Eddie Chever (în 1983), Niki Lauda (în 1985), Keke Rosberg (în 1986), Stefan Johansson (în 1987), Nigel Mansell (în 1990), Jean Alesi (în 1991) și Damon Hill (în 1993).
În toată istoria F1, puține nume pot avea un palmares similar cu cel al lui Alain Prost în disputa cu coechipierii (poate doar Fangio, Ascari sau Clark).
Mai mult, comparativ cu epoca modernă, Alain Prost nu a beneficiat niciodată de statutul de pilot numărul 1 în cadrul unei echipe (exceptând poate sezonul petrecut la Williams în 1993, ultimul al carierei sale, și anul în care a câștigat și cel de-al 4-lea titlu mondial).
În mod evident, la fel ca alte nume celebre (precum Gilles Villeneuve, Nigel Mansell, Fernando Alonso, Sebastian Vettel), Prost nu a câștigat un campionat cu Ferrari. „Revanșa” lui Senna de la Suzuka, din 1990, i-a stopat această șansă. Ca o comparație directă cu materialul de concurs al marelui său rival, monopostul Ferrari 641 (al doilea monopost Ferrari din istorie cu o cutie de viteze semi-automată) a avut un șasiu mai bun decât cel McLaren. Motorul a fost însă mai slab (cu aproximativ 30CP).
Sezonul 1991 a fost sub așteptări, Prost părăsind Scuderia Ferrari înainte de ultimul GP al sezonului (de la Adelaide). Motivul? „Mașina are manevrabilitatea unui camion.”
O declarație sarcastică, dar totuși realistă. Pe parcursul anului însă, Prost a avut unul dintre cele mai bune sezoane ale sale în ceea ce privește calificările, punctul său slab.
Alesi l-a învins doar de două ori pe Prost în acest exercițiu, în cele 15 curse în care cei doi au fost colegi de echipă. Un rezultat impresionant pentru Alain Prost, având în vedere faptul că Jean Alesi a fost considerat unul dintre cei mai rapizi piloți ai anilor 90. La fel ca în alte cazuri, cronometrul a fost obiectiv…
Privind obiectiv și asupra sezonului 1993, Prost a câștigat titlul în modul său preferat. Fără să își asume riscuri inutile și „cu cea mai mică viteză posibilă”, Alain Prost a câștigat disputa internă cu Damon Hill (aflat la primul său sezon întreg în F1) și a obținut un calup de pole-uri (13), care i-au mai echilibrat statistica și la acest capitol.
Cu privire la acest an, Prost avea să declare: „A fost un sezon dificil. A fost o tehnologie nouă pentru mine. O nouă mașină, un nou mod de setup, un nou mod de a lucra cu inginerii. Nu a fost mașina mea preferată, suspensia era ajustată de computer. Inginerii făceau lucrurile pe care obișnuiam eu să le fac. Motorul a fost foarte puternic. Mașina a fost însă una dificil de pilotat. S-a spus atunci că am subperformat. Mereu poți explica motivele pentru care nu ai rezultatele scontate, dar lumea nu ar înțelege.”
La fel ca Patrese în 1992, Prost a avut probleme în a pilota monopostul Williams. Sistemele electronice (în special ABS-ul și power steering-ul) au afectat maniera în care Prost își seta monopostul.
Deși a fost dominat de Hill în anumite etape (ex. Donington, Silverstone sau Hockenheim), titlul mondial nu i-a fost pus niciodată în pericol. După o carieră de 13 sezoane în F1, Alain Prost își anunța retragerea în preambulul etapei de la Estoril (locul unde avea să obțină și campionatul), Ayrton Senna fiind înlocuitorul său la echipa Frank Williams.
Concluzie
În ciuda curentului și a opinii fanilor, Alain Prost a fost un pilot excepțional. Racecraft-ul său a fost mai bun decât cel al lui Ayrton Senna, pilotul francez a avut un palmares impresionant în fața coechipier, stilul său de pilotaj – deși plictisitor și banal la o primă vedere- s-a dovedit a fi extrem de eficient și rapid.
Poate fi inclus Alain Prost în dezbaterea dedicată celui mai bun pilot din toate timpurile? Performanțele slabe din calificări (la fel ca în cazul lui Fernando Alonso) și performanțele anoste, ori ridicole pe pistă udă (ex. Imola 1991) îl scot din această discuție.
Cu siguranță, dacă Prost ar fi stăpânit și aceste două departamente, cvadruplul campion mondial ar fi putut emite pretenții și la statutul neoficial de cel mai bun pilot al tuturor timpurilor.
Din păcate pentru cariera și meritele acestui pilot legendar, mass-media și fanii nu îl apreciază la justa sa valoare. Într-o lume care caută senzaționalul și lucrurile spectaculoase, care sfidează logica, Alain Prost a avut parte de o portretizare injustă.
Articolele noastre sunt susținute de ITP Fără Programare Sector 5 – partener de încredere al comunității auto.
Despre autor
