Formula 1 este o saga, termen devenit cunoscut prin literatură, apoi prin filme și mai recent prin seriale pentru publicul larg. La fel ca în ficțiune, și în realitate există o ierarhie: personaje principale, secundare și episodice. Dar niciunul nu are o moștenire mai nedreaptă ce alunecă spre uitare precum cvadruplul campion mondial Alain Prost.
Cei pasionați de fenomen își pot alege favoriții în funcție de mai mulți factori, însă există și elemente nefaste care influențează percepția asupra piloților de top, categorie care tinde să devină tot mai restrânsă de la an la an: cine e GOAT, top 3, top 4, top 5 raceri ai istoriei.
Există în prezent 35 de campioni mondiali în istoria de 76 de sezoane a competiției și, ca în orice disciplină, unii sunt mai des pomeniți decât alții. Dar niciunul nu are o moștenire mai nedreaptă ce alunecă spre uitare precum cvadruplul campion mondial Alain Prost.
Umbra mitului Senna
Alain Prost, singurul campion mondial al Franței și de 51 de ori câștigător în Formula 1 (record pe care l-a deținut din 1987 până în 2001), este indiscutabil o legendă a „Marelui Circ”. Însă meritele sale nu sunt recunoscute pe deplin, iar acest lucru este în mare măsură influențat de rivalitatea sa cu Ayrton Senna.
Senna a fost favoritul majorității fanilor încă din timpul vieții, iar dispariția sa tragică din 1994 i-a conferit post-mortem un statut aproape divin. În mod normal, cel considerat cel mai mare pilot din istorie trebuie să aibă și un rival pe măsură pentru ca aura lui să fie și mai strălucitoare, iar acel rival, la rândul său, să primească respectul și laudele cuvenite. Însă acest lucru nu se întâmplă cu Alain Prost la standardele pe care „Profesorul” le merită.
Umbra lui Senna, care pălește asupra moștenirii francezului ajuns la 71 de ani, este doar o explicație parțială. Rivalitatea lor intrată în folclor a început abia în 1988, când Prost intrase deja în a doua jumătate a carierei. Pentru a înțelege traiectoria lui Alain și motivele care îl fac să fie și astăzi străin de iubirea fanilor — și chiar de respectul propriilor conaționali, un veritabil „L’Étranger” precum în romanul lui Albert Camus — trebuie să ne întoarcem la începuturi.
Eticheta de „înfrânt”
Recent, Arsenal a câștigat cu emoții titlul de campioană în Premier League după ce trei sezoane la rând au fost vicecampioni, iar opinia generală era că nu sunt o echipă făcută să câștige. Dacă întoarcem moneda pe cealaltă față, vedem că dincolo de clișeele legate de „mentalitatea de campion”, cea mai mare sursă de inspirație din sport este abilitatea de a nu renunța. Să te ridici de jos după un eșec, te scuturi de praf și încerci din nou până reușești.
Iar dacă ulterior vei ajunge să câștigi de mai multe ori, este cu atât mai special, pentru că ai avut de luptat și cu fantomele înfrângerilor din trecut.
Își poate imagina cineva un mare campion al Formulei 1 care să fi răzbit abia după trei încercări eșuate? Pare SF raportat la exigențele societății de azi, unde așteptările sunt să mături din prima pe jos cu adversarii. Piloți care au devenit campioni în epoca social media, precum Nico Rosberg și Lando Norris, au fost victimele a numeroase abuzuri în online pentru că nu corespundeau profilului cerut, în timp ce rivalii lor erau „masculii alfa” de pe grilă.
Și totuși, cu peste 40 de ani în urmă, Alain Prost a fost acel pilot care a irosit trei ani la rând șansa de a deveni campion: 1982, 1983 și 1984.
Nimeni nu e profet în țara sa
În 1982, Prost se afla la al treilea sezon în Formula 1 și deja câștigase trei curse alături de Renault, în plină ascensiune a epocii motoarelor turbo. Într-un sezon atipic, presărat de tragedii, niciun pilot nu a câștigat mai mult de două curse și în total au fost 11 câștigători diferiți în 16 etape.
Alain a câștigat chiar primele două etape, la Kyalami și Jacarepagua, dar la finalul sezonului a terminat doar al patrulea, cu 34 de puncte — cu zece mai puține decât surprinzătorul campion Keke Rosberg (Williams). Prost a avut câteva momente cheie care l-au costat titlul:
- La Monaco: a derapat pe ploaie în ultimele tururi și a lovit parapetul din poziția de lider.
- În Franța: a terminat pe doi după coechipierul René Arnoux, revoltat că acesta nu i-a cedat victoria pentru a-l ajuta în clasament.
- În Austria: o problemă la injecție l-a făcut să abandoneze cu cinci tururi înainte de final, în timp ce conducea cu un avans de jumătate de minut.
- La Dijon: plecat din pole-position, a fost depășit de Rosberg cu trei tururi înainte de final.
Conflictul cu Renault
Controversa internă din cursa de casă i-a atras lui Prost antipatia jurnaliștilor francezi, mai ales după ce Arnoux, un pilot mai spectaculos dar inconstant, a părăsit echipa pentru Ferrari. Alain avea să declare:
„Francezilor nu le plac învingătorii! Preferă martiri care pierd în glorie!”
Pentru 1983, cei de la Renault l-au desemnat lider incontestabil, însă în a doua jumătate a sezonului Prost a intrat în conflict cu managementul din cauza întârzierilor în dezvoltarea mașinii. Tensiunile l-au făcut să comită greșeli, precum coliziunea cu Nelson Piquet la Zandvoort.
În finala de la Kyalami, din postura de lider al campionatului, lipsa de fiabilitate a „Ceainicului Galben” și-a spus cuvântul: cedare de turbo, abandon, iar Piquet i-a suflat titlul pentru doar două puncte. Renault l-a dat afară pe Prost, iar angajați furioși ai companiei i-au incendiat acestuia două mașini personale. Sătul să fie scos țap ispășitor în propria țară, Alain s-a mutat în Elveția și a semnat cu McLaren.
Focul din vine
În 1984, Prost a fost coechipier cu veteranul Niki Lauda. A câștigat șapte curse față de cele cinci ale austriacului, pe care îl domina categoric în calificări. Însă, ca în fabula cu iepurele și țestoasa, Lauda a ieșit campion pentru doar 0,5 puncte — cea mai mică diferență din istoria Formulei 1.
Peste ani, Prost mărturisea că îl apăsa o singură întrebare: „Oare eu când am să câștig un titlu?”
Răspunsul a venit un an mai târziu, în 1985. Cu o nouă abordare, mult mai conservatoare, „Profesorul” a devenit în premieră campion mondial la vârsta de 30 de ani. Un detaliu edificator s-a petrecut la Spa: după ce a terminat al treilea în condiții mixte, șeful echipei, Ron Dennis, i-a reproșat că nu a forțat victoria. Prost i-a răspuns scurt:
„Am pierdut campionatul de atâtea ori, așa că nu îmi mai asum niciun risc!”
Geniul tactic și constanța
În 1986, a devenit primul pilot de la Jack Brabham (1960) care și-a apărat titlul, deși a avut o mașină inferioară monoposturilor Williams-Honda pilotate de Mansell și Piquet. În 1987, deși Williams domina grila, Prost a fost numit de publicația Autocourse pilotul anului pentru a patra oară consecutiv. Coechipierul său de atunci, Stefan Johansson, povestea că se simțea copleșit de cantitatea uriașă de informații tehnice pe care Prost o analiza la fiecare ședință.
Trecând peste ani, una dintre marile critici aduse lui Prost a fost dreptul de veto impus la Williams pentru a bloca venirea lui Ayrton Senna în 1993. Însă, prin acel sezon, „Profesorul” a închis perfect cercul carierei sale: a devenit campion cu un motor Renault, la zece ani de la despărțirea sa incendiară de echipa franceză.
Bilanțul carierei sale este colosal:
- 4 titluri mondiale câștigate și alte 5 ratate la limită.
- A fost coechipier cu cinci campioni mondiali.
- Cu excepția sezonului de debut (1980), nu a terminat niciun sezon în afara top 5.
- O singură stagiune (1991) a fost lipsită de victorii.
O constanță remarcabilă pentru un pilot îndemânatic, dar ghidat de o minte analitică de inginer.
Oglinda profesorului în istorie
Dincolo de cifre, nerecunoașterea valorii lui Alain Prost se datorează tendinței moderne a mass-media de a crea eroi generaționali bazați pe o narațiune fixă. Profilul unui campion considerat GOAT cere un pilot tânăr, agresiv, care are rapid un moment de virtuozitate pe ploaie sau într-o cursă dramatică, răstoarnă ierarhia și își domină generația.
Așa au făcut pe rând marii campioni:
- Ayrton Senna: locul 2 la Monaco (1984) cu Toleman și victoria de la Estoril (1985), ambele pe ploaie.
- Michael Schumacher: debutul exploziv la Jordan și prima victorie cu Benetton la Spa.
- Fernando Alonso: victoria de la Hungaroring (2003) și defensiva istorică de la Imola (2005) în fața lui Schumacher.
- Lewis Hamilton: victoriile magistrale pe ploaie de la Fuji (2007) și Silverstone (2008).
- Max Verstappen: victoria de la Barcelona (2016) la doar 18 ani și recuperarea de pe pista inundată de la Interlagos.
Trauma din spatele prudenței lui Alain Prost
A fi meticulos precum Prost nu înseamnă lipsă de talent. A fi precaut nu înseamnă a fi laș. Cei cinci campioni menționați mai sus au strălucit cel mai mult când au avut statut clar de numărul 1 și coechipieri „locotenenți”.
Alain Prost a fost și el un pilot extrem de agresiv în tinerețe. Totul s-a schimbat însă în 1982, când a văzut consecințele tragice ale rivalităților interne: Gilles Villeneuve a murit la Zolder simțindu-se trădat de echipă, iar câteva luni mai târziu, pe o ploaie torențială la Hockenheim, Didier Pironi a suferit un accident teribil care i-a încheiat cariera, lovindu-l chiar pe Prost din spate. Alain nu a uitat niciodată imaginea Ferrari-ului zburând deasupra cockpitului său, fapt care l-a marcat definitiv în cursele pe ploaie.
Într-o perioadă în care „mental health” era un subiect tabu, perspectiva asupra prudenței lui Prost trebuie reevaluată. Este foarte probabil ca această traumă reprimată să-i fi afectat psihicul, și totuși el nu și-a pierdut niciodată reziliența de a fi competitiv la cel mai înalt nivel.
A gestionat rivalitatea toxică cu Senna la McLaren cum a putut mai bine, refuzând să lase conflictul să distrugă echipa sau să îi repete destinul lui Villeneuve. Iar faptul că la retragerea sa, în 1993 la Adelaide, el și Senna s-au îmbrățișat pe podium, demonstrează respectul profund care exista dincolo de rivalitate.
Chapeau, Monsieur Alain Prost!
În încheiere, Prost a avut perioada lui de „mascul alfa” al grilei până în 1988, când lupul tânăr din São Paulo a sosit la McLaren. Pe lângă faptul că a devenit campion back-to-back abia după trei ocazii ratate, Alain nu a avut nici conjunctura istorică de a detrona un singur mare nume consacrat.
Între 1976 și 1982, Formula 1 a avut șapte campioni diferiți în șapte sezoane. Singurul punct de referință a fost învingerea netă, în 1985, a unui Niki Lauda aflat la apusul carierei.
Cu toate acestea, campionul francez se declară în pace cu propria persoană, afirmând că dacă ar da timpul înapoi, ar face exact aceleași lucruri.
Prost a avut un parcurs unic: o abilitate rară de a reveni când nu i se mai dădeau șanse și de a scoate maximum din monopost fără să treacă peste limita siguranței. Instinctul de racer pur a fost contrabalansat impecabil de cel de conservare.
Cu toate provocările, el deține un record formidabil: este singurul pilot din istorie care a câștigat curse pentru McLaren, Williams, Ferrari și Renault — cele patru mari dinastii ale acestui sport — și s-a bătut la titlu cu fiecare dintre ele. Poate că nu este etichetat drept cel mai mare pilot din istorie, dar cu siguranță este cel mai subevaluat titan din Formula 1.
Sursă imagine: www.formula1.com
