Pilot, comentator și analist, playboy, nice guy și om de echipă, David Coulthard rămâne o figură plăcută și relevantă, o voce importantă și pentru Formula 1 de azi, prin calmul său englezesc, pardon scoțian.
Născut la 27 martie 1971 în sătucul Twynholm din sudul Scoției, în regiunea cunoscută colocvial drept Lowlands și de-a lungul carierei a purtat cu mândrie steagul țării sale pe casca sa, una dintre cele mai populare și ușor de recunoscut din istorie. Palmaresul său îl face al treilea cel mai bun racer scoțian din istoria Formulei 1 după legendarii Jim Clark și Jackie Stewart.
Coulthard a început kartingul la 11 ani sub îndrumarea tatălui său Duncan, fost campion national al Scoției și deținătorul unei afaceri de transport mărfuri. După câteva succese în competiții locale, dar și mai la sud pe teritoriul Angliei, David s-a confruntat în adolescență cu bulimia, data fiind o creștere accelerată a corpului său care îi adusese kilograme în plus, lucru ce făcea diferența în karting în defavoarea sa. Odată cu trecerea la monoposturi în 1989 această problemă a dispărut, iar Coulthard a câștigat competiția Formula Ford 1600 P&O Ferries Junior, ce i-a adus în palmares trofeul McLaren Young Driver of the Year decernat de renumita publicație britanică Autosport.
Următoarele sale trei sezoane au fost legate de echipa Paul Stewart Racing alături de care a urcat pe scara motorsportului. Cel mai de success sezon alături de echipa scoțiană a fost 1991 când a fost vicecampion în Formula 3 Britanică în urma lui Rubens Barrichello, însă a câștigat două curse de legendă în calendarul tinerilor piloți, Grand Prix-ul de la Macau și Mastersul de la Zandvoort, acesta din urmă aflat la ediția inaugurală. Abilitatea sa de a scoate din joben victorii pe circuite prestigioase avea să se regăsească mai târziu și pe scena cea mare a motorsportului.
În 1993 a devenit pilot de teste Williams, superputerea Formulei 1 din acei ani și a fost repartizat pentru al doilea său sezon din Formula 3000 la Pacific Racing. A reușit să câștige o cursă pe Autodromo di Pergusa în drumul său spre locul al treilea în clasamentul final, deși a fost în cărți pentru titlu până în ultima etapă. Cum Pacific a făcut pasul spre Formula 1 în 1994, Coulthard și-a găsit în ultimul moment un volan la echipa Vortex grație implicării de ultim moment al celuilalt pilot al echipei, tânărul brazilian de doar 18 ani Tarso Marques, cu care DC avea să se întâlnească mai târziu. Prima cursă de la Silverstone desfășurată la început de mai i-a adus un podium, dar fatidicul weekend de la Imola i-a schimbat cariera lui Coulthard odată cu dispariția legendarului Ayrton Senna.
Scoțianul chiar primise un mesaj de încurajare în dimineața de duminică de la campionul brazilian care ajunsese rapid să-i aprecieze feedbackul în scurta lor colaborare. După o sesiune de teste la Jerez, care l-a făcut să rateze etapa de la Pau, cariera lui David în Formula 3000 s-a încheiat subit când ce Williams l-a anunțat ca pilot titular odată cu etapa de la Barcelona.
Alegerea sa a stârnit niște murmure, întrebat fiind de ce a preferat un debutant, Frank Williams a răspuns “Pentru că are o iubită ce arată senzațional”, iar asta l-a pus pe David Coulthard la 23 de ani și sub presiunea de a fi în lumina reflectoarelor ca pilot, dar și în atenția tabloidelor la începutul unui fenomen cultural și mediatic denumit Cool Britannia. După doar două curse, a fost înlocuit pentru etapa din Franța la dorința motoristului Renault de către Nigel Mansell care avea o fereastră liberă în calendarul său din CART. Coulthard a revenit în scaunul pilotului pentru următoarele șase curse și a obținut primul său podium în Portugalia, când l-a secondat pe coechipierul Damon Hill. La presiunea sponsorilor, a echipei ce dorea o șansă mai mare la titlul constructorilor, dar și a lui Bernie Ecclestone ce dorea cu orice preț să fie un campion pe grilă pentru finalul de sezon, Mansell a revenit la Williams pentru ultimele trei curse ale sezonului, câștigând în Australia, iar pentru 1995 Frank avea o alegere de făcut, între tinerețe și experiență. La final au primat banii și David Coulthard a fost preferat pentru că era mai ieftin și avea acum o iarnă în care să se pregătească fizic și mental pentru a fi pilot de Formula 1 cu normă întreagă.
Anul 1994 nu s-a încheiat pentru DC sub cele mai bune auspicii, el nefiind sigur că Williams îl va păstra în continuare, a semnat un contract pe două sezoane cu McLaren, având câștig de cauză în fața lui Rubens Barrichello și Heinz-Harald Frentzen. Doar că după o bătălie între avocați Williams a avut câștig de cauză, scoțianul având deja contract pe 1995 cu echipa din Grove, al treilea și ultimul conform înțelegerii semnate la început de 1993. Mansell s-a dus la McLaren într-un parteneriat ce s-a dovedit dezastruos, dar Coulthard urma să se alăture echipei lui Ron Dennis începând cu 1996. Această mutare în stilul celei exercitate de Jean Alesi cu câțiva ani înainte a pus din nou sub lupă modul deficitar în care Frank Williams și Patrick Head gestionau relațiile cu piloții.
În 1995 David a avut o primă parte de sezon dificilă suferind de amigdalită ce a necesitat o operație și singura sclipire a fost primul său pole-position din carieră în Argentina. La Silverstone s-a luptat pentru victorie cu Johnny Herbert dar o penalizare de 10 secunde stop&go pentru depășirea vitezei pe linia boxelor a făcut să termine doar al treilea. În a doua jumătate a sezonului a început să fie mai rapid decât coechipierul Damon Hill, obținând patru pole-uri consecutive și prima sa victorie din carieră la Estoril, locul unde obținuse și primul podium după o luptă strânsă cu Michael Schumacher. Însă lipsa de experiență combinată cu sensibilitatea monopostului Williams a cauzat în acel sezon și niște greșeli prostești, ieșind în decor în turul 2 în Canada, de două ori în turul de formare la Monza și Nürburgring și o data pe finalul cursei de la Suzuka.
Dar poate cea mai nefericită și costisitoare a fost în ultima etapă din Australia, care avea să tragă cortina și asupra circuitului Adelaide în Formula 1. Coulthard era lider înainte de primul pitstop însă a intrat prea tare pe linia boxelor, ieșind pe zona murdară și lovind frontal zidul. Un abandon stupid care l-a costat un bonus de 2 milioane de lire sterline pe care l-ar fi primit de la McLaren în 1996 și 1997 dacă ar fi sosit la echipă ca dublu câștigător de Grand Prix. La final, a reușit să termine al treilea în clasamentul general cu 49 de puncte, în fața lui Herbert și Alesi.
Anul 1996 avea să fie începutul unui parteneriat lung și fructuos între David Coulthard și McLaren, care s-a întins pe durata a 9 sezoane. Venit în al doilea an al echipei cu motoare Mercedes și ultimul în culorile alb și roșu al celor de la Marlboro, scoțianul a fost surprins să afle că unul dintre motivele cooptării sale a fost că fizionomia sa a fost pe placul motoristului, părând ușor german. Cu o față aspră, pătrată dar și niște ochi blânzi albaștri, Coulthard semăna puțin cu faimosul actor suedez Dolph Lundgren și a devenit un magnet pentru sponsori, iar stilul său de viață ușor boem cu iaht în Monte Carlo l-au făcut atractiv și pentru domnișoare. Pe pistă a fost mai greu, calificându-se abia pe 13 în prima cursă de la Melbourne, dar un moment remarcabil a fost locul secund de la Monaco după ce a folosit o cască a lui Michael Schumacher pentru că a sa nu avea vizor corespunzător pentru ploaie torențială.
În familiarul Estoril a fost implicat într-o coliziune cu coechipierul Mika Häkkinen, dar relațiile dintre ei aveau să se îmbunătățească în următorii ani. La debut în 1997 Coulthard a adus prima victorie după mai bine de 3 ani pentru McLaren și prima pentru parteneriatul echipei din Woking cu Mercedes. Restul sezonului avea să fie marcat de probleme de fiabilitate, o victorie pierdută ghinionist la Montreal după ce a calat motorul la ultimul schimb de pneuri fix înainte de întreruperea cursei după un accident grav al lui Olivier Panis, dar și o a doua victorie sclipitoare la Monza în una dintre cele mai bune curse din carieră. Coulthard a dedicat acel triumf prințesei Diana, decedată în condiții tragice cu câteva zile înainte.
În ultima cursă a sezonului la Jerez, Coulthard ieșise cu noroc în fața lui Häkkinen după ultimul pitstop, dar în urma incidentului dintre protagoniștii pentru titlu, Schumacher și Villeneuve, a primit ordine să-l lase pe finlandez să treacă. Deznodământul final a fost o dublă McLaren după ce canadianul i-a lăsat să treacă în ultimul tur fără luptă. Motivarea lui Ron Dennis a fost că avea nevoie să aibă doi câștigători de cursă în garaj pentru o dinamică mai bună a echipei, Häkkinen pierzând din motive de fiabilitate șansa unor victorii în acel sezon la Silverstone, Monza, A1-Ring și Nürburgring.
Cu renumitul designer Adrian Newey proaspăt venit de la Williams, McLaren se pregătea să revină în elita sportului în următorii ani. 1998 a debutat cu o nouă situație complicată pentru David, care cu orgoliul rănit a trebuit să îl lase încă o dată pe Mika să treacă în lupta pentru victorie după ce finlandezul care dominase tot weekendul efectuase din greșeală o trecere suplimentară pe linia boxelor.
Coulthard a obținut în prima jumătate de sezon toate cele trei pole-uri și singura victorie de la Imola, dar anumite probleme de fiabilitate și propria inconstanță l-au transformat într-un spectator al luptei pentru titlu dintre coechipierul său și Michael Schumacher. Perfect conștient de asta, scoțianul a demonstrat că este un om de echipă și nu s-a mai implicat în dueluri cu coechipierul său în a doua jumătate a sezonului. Ba mai mult, incidentul faimos cu Michael Schumacher pe ploaia torențială de la Spa-Francorchamps i-a mărit semnificativ șansele lui Häkkinen care avea să obțină la Suzuka primul său titlu mondial, iar Coulthard prin clasările sale în puncte a securizat și titlul constructorilor pentru McLaren.
Neadaptat pe deplin la pneurile cu striații, lui Coulthard i-a luat până în 2000 să se pună la punct cu frânarea cu piciorul stâng, iar în 1999 a fost pulverizat în calificări de Häkkinen, deși a avut sclipirile sale și David, intrând la un moment dat în cărți pentru titlu, calculele sale fiind încheiate în pietrișul de la Nürburgring. Chiar și așa l-a ajutat decisiv pe colegul său să recucerească titlul în ultima cursă de la Suzuka înainte de a se retrage cu probleme la cutia de viteze, iar McLaren a trebuit să se recunoască învinsă de Ferrari în lupta pentru titlul constructorilor în principal din cauza fiabilității.
Pentru 2000 cu un Mika tot mai extenuat, David a pășit ocazional în rolul de lider al echipei, fiind mult mai dedicat și cu pregătirea fizică, obținând trei victorii în sezon și cel mai mare număr de puncte din carieră, 73. Un moment critic pentru el a fost înainte de Marele Premiu al Spaniei când a supraviețuit cu răni minore unui accident de avion în sudul Franței, unde ambii piloți au murit. Cu două coaste fracturate, Coulthard a găsit resurse sa piloteze la Barcelona și să termine cursa al doilea, iar mai târziu în sezon a avut momentul său războinic și glorios cu Michael Schumacher la Magny-Cours.
Apoi în 2001 a fost vicecampion cu 65 de puncte, cea mai înaltă clasare din carieră, Häkkinen având un sezon de coșmar ce l-a determinat să se retragă la finalul sezonului. În ultima sa cursă, campionul finlandez a avut un gest de fair-play, cedându-i coechipierului său ultimul loc pe podium, drept mulțumire pentru toți anii petrecuți împreună.În următorii trei ani, Coulthard a fost coechipier cu tânărul Kimi Räikkönen, o stea în plină ascensiune care treptat i-a luat scoțianului și puțina strălucire rămasă.
Deja trecut de 30 de ani, a obținut o a doua victorie la Monaco, rezistând mai bine de 40 de tururi presiunii exercitate de Michael Schumacher în Ferrariul dominant din acel an. Astfel, DC se poate mândri în cariera sa cu câte două victorii pe trasee legendare precum Silverstone (1999-2000) și Monte Carlo (2000 și 2002) alături de câte un succes la Imola, Monza și Spa.
Ultimul său sezon la nivel înalt a fost 2003, deși a fost afectat serios de noul format cu un singur tur de calificare, plecând de multe ori departe de primele poziții. Relația lui cu Ron Dennis se răcise, bossul McLaren punându-i în vedere că va pleca dacă nu ia titlul, iar Coulthard nu a reușit să câștige decât etapa inaugurală din Australia, ceea ce avea să fie și ultima din carieră. Totuși scoțianul nu și-a pierdut focul din vine, reușind niște depășiri senzaționale în sezon asupra lui Cristiano Da Matta și Jarno Trulli în etapele din Canada, Marea Britanie și Germania. Cu 51 de puncte el a terminat pe poziția a șaptea și a fost informat că din 2005 va fi înlocuit la echipă de columbianul Juan Pablo Montoya.
Ultima parte a carierei i-a mai adus doar două podiumuri scoțianului, la Monaco în 2006 când a afișat o mantie de Superman și Montreal în 2008, iar punctajul său a scăzut încet, 24 de puncte în 2004 și 2005 la ultimul său sezon cu McLaren, respectiv primul de la Red Bull, apoi 14 puncte în 2006 și 2007, iar în 2008, cântecul de lebădă a însemmnat dar 8 puncte în clasamentul general.
Simpatia față de el a rămas în paddock, el fiind până în 2006 unul dintre liderii GPDA alături de Michael Schumacher, fiind alintat “Unchiul David” de către piloții mai tineri. Și nu trebuie neglijat nici rolul său foarte important în aducerea lui Adrian Newey la Red Bull începând cu 2006, punând bazele unei noi superputeri a Formulei 1 în deceniile următoare. Asta îl face din păcate pe Coulthard și pilotul care a concurat cei mai mulți ani în mașini proiectate de Newey, fără să fi devenit vreodată campion mondial.
Întrebat într-un interviu recent dacă are ceva regrete asupra carierei sale, David Coulthard a spus că a încercat absolut totul, inclusive teste ale undelor creierului pentru a-și îmbunătăți viteza de reacție si reflexele la volan, dar mai bun de atât nu avea cum să fie. Însă scoțianul a fost un timp cel mai popular pilot de Formula 1, iar activitatea sa de reporter și analist de după retragere îl fac astăzi o figură îndrăgită și de publicul tânăr.
Sursa foto: liquipedia
Despre autor
