„Recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte.” Era una dintre ideile pe care Michael Schumacher obișnuia să le repete de-a lungul carierei. Ani mai târziu, în 2020, Mick Schumacher a readus în discuție această frază atunci când Lewis Hamilton se apropia de recordul de 91 de victorii al tatălui său.
Istoria Formulei 1 oferă numeroase astfel de exemple. Recordurile lui Schumacher au fost atacate de Hamilton, cele ale generațiilor precedente au căzut unul câte unul, iar în 2026 un alt reper important se află sub amenințare. La doar 20 de ani, Kimi Antonelli conduce clasamentul general cu un avans 81 de puncte după 14 etape și are o șansă mare de a deveni cel mai tânăr campion mondial din istorie, depășind performanța stabilită de Sebastian Vettel în 2010, când germanul avea 23 de ani.
Toate acestea par să confirme ideea lui Schumacher: indiferent cât de impresionantă este o performanță, mai devreme sau mai târziu poate apărea cineva capabil să ridice ștacheta și mai sus. Există însă și recorduri care par să facă excepție.
Unele au fost stabilite într-o Formula 1 atât de diferită de cea actuală încât circumstanțele care le-au făcut posibile aproape că nu mai există. Altele depind de coincidențe extrem de rare, de perioade de dominație greu de imaginat sau de performanțe care ar necesita astăzi o combinație aproape perfectă de talent, longevitate și oportunitate.
De această dată, nu ne-am propus să alegem recorduri despre care să spunem că nu vor fi doborâte niciodată. În Formula 1, aproape orice performanță poate fi depășită la un moment dat. Ne-am oprit, în schimb, asupra acelor recorduri care, prin contextul în care au fost stabilite sau prin raritatea lor, par să aibă șanse extrem de mici să mai fie egalate ori doborâte.
Luigi Fagioli – victorie la 53 de ani și 22 de zile
Unul dintre cele mai mari talente ale curselor de Grand Prix din anii ’30 este reținut astăzi mai mult pentru perioada de final a carierei. Alături de Fangio și Farina, Luigi Fagioli a fost membru al echipei Alfa Romeo, care a dominat primele două campionate mondiale din istoria F1. În „Marele Circ”, Fagioli are o statistică impresionantă: italianul a ajuns pe podium în toate cursele unde a ajuns la linia de sosire.
„Tâlharul din Abruzzi” are însă o altă performanță care face obiectul articolului de față: cel mai vârstnic învingător din istoria F1, la 53 de ani și 22 de zile. Atât avea Luigi Fagioli atunci când a devenit cel mai vârstnic câștigător al unei curse din istoria Formulei 1, record pe care îl păstrează și astăzi, la 75 de ani distanță. Victoria a venit la Marele Premiu al Franței din 1951, pe circuitul Reims-Gueux.
Contextul este însă la fel de interesant ca recordul în sine. Fagioli plecase de pe poziția a șaptea și a parcurs primele 20 de tururi la volanul propriului Alfa Romeo. În același timp, coechipierul său Juan Manuel Fangio, plecat din pole position, întâmpina o problema la sistemul de aprindere a motorului. Alfa Romeo a decis atunci să îi ceară lui Fagioli să îi cedeze mașina argentinianului, o practică permisă în acea perioadă. Fangio a preluat monopostul și l-a dus până la victorie, iar rezultatul a fost creditat ambilor piloți.
Fagioli s-a urcat ulterior în mașina cu probleme a lui Fangio și a încheiat cursa pe locul 11, la 22 de tururi în urma învingătorului. În clasamentul oficial, însă, el figurează și astăzi drept co-câștigător al cursei, primind patru puncte pentru victoria împărțită. Fangio a primit cinci, unul suplimentar venind pentru cel mai rapid tur.
Tocmai aici apare una dintre marile diferențe față de Formula 1 modernă. Schimbarea piloților între monoposturi în timpul unei curse nu mai face parte din regulamentul actual, iar fiecare pilot este legat de propriul monopost pe parcursul Grand Prix-ului. Situația exactă care a făcut posibilă victoria lui Fagioli nu s-ar mai putea repeta astăzi în aceeași formă.
Chiar și dacă ignorăm această particularitate și privim strict vârsta, recordul pare aproape neverosimil. Fernando Alonso, cel mai vârstnic pilot de pe grila actuală, a împlinit 45 de ani în iulie 2026. Pentru a-l depăși pe Fagioli, ar trebui să mai concureze aproximativ opt ani și, mai mult decât atât, să rămână suficient de competitiv încât să câștige un Grand Prix după vârsta de 53 de ani.
Recordul nu este imposibil de depășit din punct de vedere regulamentar. Un pilot de 54 de ani ar putea, teoretic, să câștige o cursă, dar ar trebui mai întâi să rămână în Formula 1 până la acea vârstă, să păstreze nivelul fizic și sportiv necesar și, în același timp, să se afle la volanul unui monopost capabil să câștige. Tocmai această combinație face ca performanța lui Fagioli să pară una dintre cele mai greu de atins borne din istoria Formulei 1.
Juan Manuel Fangio – campion mondial cu patru constructori diferiți
„Am venit în Europa pentru a concura un an. Nu m-am gândit niciodată că voi sta 10 ani aici, că voi câștiga curse și 5 campionate mondiale.”
Juan Manuel Fangio rămâne singurul pilot din istoria Formulei 1 care a reușit să devină campion mondial cu patru echipe: Alfa Romeo, Mercedes, Ferrari și Maserati. Primul titlu a venit în 1951, cu Alfa Romeo, iar următoarele patru au fost cucerite consecutiv între 1954 și 1957: două cu Mercedes, unul cu Ferrari și ultimul cu Maserati.
Sezonul 1954 spune poate cel mai bine cât de diferită era Formula 1 din acea perioadă. Fangio a început anul la Maserati și a câștigat primele două curse la care a participat, în Argentina și Belgia. Odată cu debutul Mercedes în campionat, argentinianul a trecut la constructorul german chiar în timpul sezonului și a mai câștigat patru Mari Premii, suficient pentru a cuceri al doilea său titlu mondial.
Un an mai târziu a rămas la Mercedes și a devenit din nou campion. Retragerea constructorului german din competiție în urma dezastrului petrecut în cursa de 24h de la Le Mans l-a dus însă la Ferrari pentru 1956, unde a câștigat din nou titlul (titlu câștigat și datorită generozități lui Peter Collins, pilotul britanic făcând unul dintre cele mai remarcabile acte de fairplay din istoria sportului).
În 1957 a schimbat iar echipa, revenind la Maserati, și a obținut al cincilea și ultimul său Campionat Mondial. Ultimul titlu mondial a fost câștigat în urma unei evoluții senzaționale la Nurburgring, considerată cea mai bună cursă din cariera legendarului pilot sud-american.
Rememorând evoluția din această cursă, Fangio avea să decolare mulți ani mai târziu: „Nu am fost un pilot spectaculos, așa erau vremurile. În cei 10 ani pe care i-am petrecut în Europa, 30 de piloți au murit. Dar uneori circumstanțele te pun în situația de a pilota la limită, de a face excese, deși nu îți dorești asta. După ce am ieșit de la boxe nu credeam că o să mai câștig. Dar mi-am propus măcar să termin pe locul 2. Pentru a câștiga timp am început să utilizez in viraje cu o treaptă de viteză mai mult decât o făceam in mod normal: în virajele pe care le luam în treapta a 2-a am folosit treapta a 3-a, în virajele unde foloseam treapta a 3-a acum le luam intr-a 4-a samd.”
Odată cu victoria de la Nurburgring și titlul numărul 5, Fangio a stabilit un record aproape imposibil de doborât: practic, într-un interval de numai patru sezoane, Fangio a devenit campion cu trei constructori diferiți.
Privit prin standardele Formulei 1 moderne, recordul devine cu atât mai impresionant. Michael Schumacher și Lewis Hamilton, cei doi piloți care au ajuns la șapte titluri mondiale, le-au împărțit între doar câte două echipe: Benetton și Ferrari în cazul germanului, respectiv McLaren și Mercedes în cazul britanicului. Sebastian Vettel și Max Verstappen și-au cucerit titlurile pentru același constructor. Fangio rămâne astfel o excepție chiar și printre cei mai de succes piloți.
Pentru egalarea recordului, un pilot ar trebui să devină campion cu patru constructori diferiți. Pentru a-l depăși, ar fi nevoie de titluri cu cinci. Teoretic este posibil, însă ar presupune o combinație aproape perfectă între longevitate, alegerile făcute în carieră și schimbările de performanță dintre echipe. Un pilot ar trebui să părăsească în repetate rânduri o formație capabilă să câștige și să ajungă exact la următorul proiect care devine dominant.
Tocmai de aceea recordul lui Fangio nu impresionează doar prin cele cinci titluri. Mai greu de repetat pare felul în care le-a obținut: câștigând cu aproape fiecare mare constructor pentru care a concurat și adaptându-se succesiv unor monposturi și echipe complet diferite. Peste șapte decenii mai târziu, nimeni nu a reușit încă să egaleze această performanță și, surprinzător sau nu, niciun alt pilot nu a fost cu adevărat aproape să o facă.
Red Bull – 21 de victorii din 22 de curse
În Formula 1 modernă, foarte puține sezoane au oferit o imagine atât de apropiată de perfecțiune precum cel reușit de Red Bull în 2023. Echipa a câștigat 21 dintre cele 22 de Mari Premii disputate, adică 95,4% din întregul sezon, stabilind un nou record pentru cel mai mare procent de victorii obținut de un constructor într-un singur an. Performanța a depășit chiar și reperul stabilit de McLaren în 1988.
Atunci, Ayrton Senna și Alain Prost câștigaseră 15 dintre cele 16 curse ale sezonului, pentru un procent de 93,7%. Timp de 35 de ani, sezonul McLaren MP4/4 păruse aproape imposibil de întrecut. Red Bull a reușit însă să o facă, într-un calendar cu șase curse în plus.
O altă performanță notabilă datează din anii ’50: în 1952, Ferrari a câștigat toate cursele din cadrul Campionatului Mondial de F1 (cu excepția Indy500, unde Ascari totuși a participat). Pentru Ferrari, într-un sezon marcat de retragerea Alfa Romeo și de un regulament tipic Formulei 2, procentajul de victorii în 1952 a fost de 87.5%.
Max Verstappen a fost responsabil pentru 19 dintre cele 21 de victorii ale echipei, în timp ce Sergio Perez le-a obținut pe celelalte două, în Arabia Saudită și Azerbaidjan. Singura excepție a venit la Singapore, unde Carlos Sainz a câștigat pentru Ferrari. A fost, practic, singurul weekend din întreg sezonul în care Red Bull nu a reușit să transforme superioritatea RB19 într-o victorie.
Tocmai acel singur eșec arată cât de dificil este să duci dominația până la perfecțiune. Într-un sezon modern trebuie să treci fără probleme majore prin peste 20 de circuite cu caracteristici complet diferite, să eviți accidentele, defecțiunile tehnice, erorile strategice, vremea imprevizibilă și weekendurile în care pur și simplu un rival găsește mai multă performanță. Red Bull a fost la o singură cursă distanță de un sezon perfect și, chiar și așa, performanța sa pare extrem de greu de egalat.
Pentru a depăși procentual recordul de 95,4% într-un sezon de 24 de curse, o echipă ar trebui să câștige cel puțin 23 dintre ele. Cu alte cuvinte, ar avea voie să piardă o singură dată într-un campionat care se întinde pe aproape întregul an și pe circuite foarte diferite între ele. Dominația a fost atât de mare încât Verstappen a petrecut 1.003 dintre cele 1.325 de tururi ale sezonului în frunte, aproximativ 75% din total, și tocmai această statistică face ca următorul record să aibă o greutate la fel de mare.
Alberto Ascari – 304 tururi consecutive la conducere
După un sezon 2023 în care Red Bull și Max Verstappen au dominat aproape complet Formula 1, ar fi ușor de presupus că olandezul a doborât aproape orice record legat de controlul unei curse. Totuși, unul dintre ele a rămas neatins.
Cea mai lungă serie a lui Verstappen fără să cedeze primul loc s-a oprit la 248 de tururi consecutive, între Marele Premiu de la Miami și cel al Austriei. Este o performanță uriașă, dar insuficientă pentru a egala recordul stabilit de Alberto Ascari în 1952. Pilotul Ferrari a rămas în frunte timp de 304 tururi consecutive, într-o serie care s-a întins de la Marele Premiu al Belgiei până la cel al Țărilor de Jos. În acea perioadă, Ascari a câștigat succesiv în Belgia, Franța, Marea Britanie, Germania și Țările de Jos.
Așa cum Prost nu a fost niciodată apreciat la justa lui valoare din cauza rivalității cu Senna, la fel s-a întâmplat și cu Ascari din cauza lui Fangio. Cu siguranță el este amintit ca un mare pilot, dar numele sinonim cu acea eră va fi întotdeauna cel al cvintuplului campion mondial argentinian. În epocă, Ascari a avut totuși susținătorii lui. „A fost”, spunea Mike Hawthorn, campionul mondial din 1958, „cel mai rapid pilot pe care l-am văzut vreodată – chiar mai rapid decât Fangio…”
Ascari nu a fost doar pilotul unei serii spectaculoase de tururi conduse, ci omul care a dominat efectiv începutul anilor 50. În 1952, a câștigat șase dintre cele șapte curse la care a participat, devenind primul campion mondial cu Ferrari și primul pilot care a cucerit două titluri consecutive, după ce și-a apărat coroana în 1953.
Diferența de 56 de tururi față de Verstappen devine cu atât mai impresionantă dacă ne gândim la contextul sezonului 2023. Dacă nici unul dintre cele mai dominante monoposturi din istoria recentă și unul dintre cele mai puternice sezoane individuale nu au fost suficiente pentru a ajunge la recordul lui Ascari, este greu de imaginat ce combinație de performanță și circumstanțe ar fi necesară pentru a-l depăși.
În Formula 1 modernă, o oprire la boxe, un Safety Car, o strategie diferită sau chiar simpla alternare a ferestrelor de pit stop poate întrerupe imediat o asemenea serie. Pentru a conduce 304 tururi la rând nu este suficient să câștigi mai multe curse consecutive, ci trebuie să rămâi efectiv în frunte aproape fără întrerupere.
Jerez 1997 – trei piloți, exact același timp
Marele Premiu al Europei din 1997 avea deja toate ingredientele pentru un final de sezon memorabil. Michael Schumacher ajungea la Jerez cu 78 de puncte, unul mai mult decât Jacques Villeneuve, iar titlul mondial urma să se decidă în ultima etapă.
Deznodământul se cunoaște: Michael Schumacher a încercat să repete manevra pe care o făcuse cu Damon Hill la Adelaide în 1994. „Ulciorul nu merge de multe ori la apă”, iar Schumacher nu a mai reușit să îl scoată din cursă și pe Jacques Villeneuve.
Așa cum avea să remarce Jackie Stewart cu privire la acest incident: „Nu cred că ceea ce a făcut Michael în Spania a fost acceptabil și nici că ar trebui tolerat. Chiar și la sfârșitul anilor ’90, există loc în sporturile cu motor pentru morală, pentru un simț al eticii. Dacă nu avem asta, nu cred că mai avem un sport.”
Lăsând la o parte scandalul din ziua de duminică, în calificări s-a întâmplat însă ceva ce Formula 1 nu mai văzuse. Villeneuve a oprit cronometrul la 1:21.072. La scurt timp, Schumacher a stabilit exact același timp. Apoi, Heinz-Harald Frentzen a completat coincidența: 1:21.072 și pentru el. Trei piloți diferiți, două echipe diferite și exact aceeași performanță până la miimea de secundă.
Pole position-ul i-a revenit lui Villeneuve pentru simplul fapt că fusese primul dintre cei trei care stabilise timpul. Schumacher a pornit al doilea, iar Frentzen al treilea. Un exemplu recent a venit în Canada, în 2024, când George Russell și Max Verstappen au terminat Q3 cu exact același timp, 1:12.000. Și atunci, pole position-ul i-a revenit pilotului care stabilise timpul primul, în acest caz Russell. Diferența este că la Jerez nu au fost doi piloți, ci trei.
Cât de greu ar fi ca o asemenea situație să se repete? Un calcul simplificat oferă o imagine interesantă. Dacă presupunem că trei candidați la pole sunt suficient de apropiați încât timpii lor să se încadreze într-o fereastră de o secundă, există aproximativ 1.000 de valori distincte la precizia de o miime. Primul pilot poate stabili orice timp, însă probabilitatea ca al doilea să nimerească exact aceeași miime ar fi, în acest model, de aproximativ 1 la 1.000.
Pentru ca și al treilea să facă același lucru, probabilitatea se reduce la aproximativ 1 la 1.000.000. Raportat pur matematic la un calendar modern de 24 de curse, un asemenea scenariu ar corespunde aproximativ unei apariții la peste 40.000 de sezoane. Chiar și dacă am restrânge diferențele dintre cei trei la doar jumătate de secundă, rezultatul ar rămâne în zona unei apariții la aproximativ 10.000 de sezoane.
Desigur, acesta este doar un exercițiu statistic: timpii piloților nu sunt aleatori și independenți precum numerele unei loterii, iar performanțele monoposturilor tind să îi grupeze pe concurenți în anumite intervale. Tocmai de aceea nu poate fi atribuită o probabilitate reală exactă momentului de la Jerez.
Cert este însă că, la aproape trei decenii distanță și după mii de tururi de calificare disputate între timp, Formula 1 nu a mai văzut trei piloți împărțind același timp pentru primele trei poziții.
Andrea de Cesaris – 18 abandonuri consecutive
Nu toate recordurile aproape imposibil de doborât sunt unele pe care un pilot și le-ar dori. Andrea de Cesaris deține un record negativ în istoria Formulei 1: 18 curse consecutive fără să ajungă la final. Seria s-a întins de la Marele Premiu al Franței din 1985 până la cel al Portugaliei din 1986.
Perioada spune multe și despre Formula 1 anilor ’80. De Cesaris a concurat în acea serie pentru Ligier și apoi pentru Minardi, în plină epocă turbo, într-o epocă în care problemele mecanice erau mult mai frecvente decât astăzi. Nu toate abandonurile sale au venit însă din aceeași cauză: pe lângă defecțiuni tehnice, stilul foarte agresiv al italianului l-a implicat și în numeroase accidente.
Ceea ce face contraperformanța și mai neobișnuită este faptul că de Cesaris a fost aproape să repete performanța câțiva ani mai târziu. Formula 1 îl creditează cu o altă serie extrem de lungă de curse în care nu a ajuns la final, începută la Monaco în 1987 și continuată până în Canada 1988. Recordul absolut rămâne însă cel de 18 abandonuri consecutive din 1985–1986.
Privit prin standardele actuale, recordul pare foarte greu de egalat. 18 curse reprezintă aproape trei sferturi dintr-un sezon modern de 24 de etape. Pentru ca un pilot să ajungă la aceeași serie, ar trebui ca problemele tehnice, accidentele sau alte incidente să îl scoată din cursă aproape fără întrerupere timp de luni întregi.
Diferența de fiabilitate dintre epoci face scenariul și mai greu de imaginat. În anii ’80, defecțiunile de motor, transmisie, turbo, suspensie sau sistem electric făceau parte aproape firesc dintr-un weekend de Grand Prix. Astăzi, chiar și echipele din partea inferioară a grilei pot parcurge perioade lungi fără abandonuri mecanice consecutive, iar un pilot care ar acumula 18 DNF-uri la rând ar avea nevoie de o combinație cu totul ieșită din comun de probleme tehnice și incidente.
Recordul lui de Cesaris este astfel aproape opusul celorlalte din această listă. Nu vorbește despre dominație, longevitate sau succes, ci despre cât de imprevizibilă și fragilă putea fi Formula 1 într-o altă epocă. Tocmai de aceea, într-un campionat modern construit în jurul unei fiabilități incomparabil mai mari, 18 abandonuri consecutive par astăzi aproape la fel de greu de repetat precum unele dintre cele mai impresionante performanțe din istoria sportului.
O provocare pentru generațiile viitoare
Bineînțeles, lista ar fi putut continua. Louis Chiron rămâne cel mai vârstnic pilot care a luat startul într-un Grand Prix, Stirling Moss deține recordul pentru victorii obținute cu cei mai mulți constructori diferiți, cinci la număr, Max Verstappen a stabilit în 2023 recordul de 19 victorii într-un singur sezon, iar Mercedes a cucerit opt titluri consecutive la constructori între 2014 și 2021, o perioadă de dominație fără precedent în istoria Formulei 1.
Selecția de față a urmărit însă altceva decât simpla dimensiune a unui record. Am încercat să alegem performanțe greu de repetat din motive diferite: schimbarea epocilor, longevitatea unui pilot, dominația aproape totală, fiabilitatea mult mai mare a monoposturilor moderne sau chiar o coincidență statistică aproape neverosimilă.
Poate că Michael Schumacher avea dreptate atunci când spunea că recordurile sunt făcute pentru a fi doborâte. Formula 1 ne-a demonstrat de suficiente ori că limitele considerate definitive pot fi depășite. Totuși, în cazul recordurilor de mai sus, întrebarea nu este neapărat dacă vor cădea vreodată, ci câte decenii vor mai trebui să treacă până când vom vedea din nou ceva asemănător.
Surse: Formula 1.com, FIA, Motorsport.com, Reuters, Motor Sport Magazine
Sursă imagine: Sky Sports
