Pe 27 iunie, a fost lansat în cinematografe filmul F1, o ecranizare dedicată celei mai importante competiții de motorsport de pe glob. Toate bune și frumoase; filmul a avut încasări de 140 de milioane de dolari în prima săptămână de la apariție, recenziile la nivel mondial au fost unele pozitive. În mod obișnuit, publicul larg a părut încântat, fanii care abia descoperă acest sport au fost și ei extrem de mulțumiți, iar piloții au vorbit aproape la superlativ despre această „capodoperă” (asta, dacă nu te numești Max Verstappen). Evident, într-o lume în care corectitudinea politică este ridicată la rang de artă, iar radicalizarea capătă un avânt din ce în ce mai covârșitor, puțină diplomație nu strică din partea celor pe care îi urmărim în fața device-urilor aproape în fiecare săptămână.
Dar, la finalul zilei, cu ce rămâne fanul cu adevărat pasionat de F1, de istoria acestui sport și de realitatea existentă în Marele Circ, după vizionarea acestui film? Cu nimic, în cel mai bun caz. Popularitatea nu înseamnă neapărat și celebritate (să cităm un clasic), iar această constatare se aplică și în cazul filmului nostru. Voi încerca să prezint, în rândurile de mai jos, inexactitățile (multe, mari și numeroase) care fac parte dintr-o producție cu un succes atât de răsunător la box office.
Rezumat (Atenție! Spoilere)
Sonny Hayes, un pilot care a concurat în F1 la începutul anilor ’90, la Lotus (interpretat de Brad Pitt), dar care și-a ratat cariera, câștigă cursa de 24H de la Daytona. A doua zi după victorie, se întâlnește cu fostul său coechipier, Ruben Cervantes (interpretat de Javier Bardem), care deține o echipă în F1, cunoscută sub numele de APXGP. Ruben îi propune lui Hayes să revină în F1 după 30 de ani. Motivul pentru care Sonny și-a distrus cariera este un accident pe parcursul MP al Spaniei din 1993, în timp ce se lupta pentru șefia cursei cu Ayrton Senna.
La momentul discuției dintre Sonny și Ruben, APX GP se află într-o situație disperată: în al treilea an în F1, echipa nu a adunat niciun punct. Doar o victorie obținută în una din ultimele 9 etape ale sezonului ar fi salvat existența grupării în competiția supremă a sporturilor cu motor. Sonny acceptă invitația lui Ruben și vine la Silverstone pentru o sesiune de teste. Deși are un accident serios la intrarea în ultimul viraj, el reușește să bată așteptările echipei cu 5 sutimi de secundă și să fie la doar 3 zecimi de timpul pilotului titular, Joshua Pierce (interpretat de Damson Idris). Această evoluție urma să îi asigure prezența la APXGP pentru, teoretic, tot restul sezonului.
După o revenire ezitantă în F1, plină de accidente (la Silverstone, Hungaroring, Monza, Spa), o rivalitate acerbă cu colegul său de echipă, care atinge punctul culminant la Monza – Joshua având un accident spectaculos în virajul Parabolica din cauza unui contact cu Sonny; accident care l-a pus 3 etape pe tușă – și o relație tensionată la început cu directorul tehnic al echipei, Kate McKenna (interpretată de Kerry Condon), Sonny Hayes reușește, treptat, să aducă APXGP pe cele mai înalte culmi ale gloriei, salvând echipa de la dispariție datorită victoriei obținute la Abu Dhabi, ultima etapă a sezonului.
Analiza filmului
„Lucrăm de 4 ani la acest proiect, am făcut parte din el încă din prima zi. Am pornit de la un scenariu de 30 de pagini și am ajuns la unul de 130. A trebuit să găsim un echilibru, să nu fie doar Hollywood, să avem și autenticitate.” Aceasta a fost declarația lui Lewis Hamilton, care, după cum se știe, a fost unul dintre producătorii acestui film. La o asemenea cuvântare, mandibula atinge podeaua (cel puțin în cazul meu). Unde a fost mult trâmbițata „autenticitate”?
Să le luăm pe rând: un pilot cu o vârstă de aproximativ 60 de ani, cu o carieră încheiată în F1 de 3 decenii, vine și face minuni, salvând o echipă muribundă de la dispariție. În primele minute ale filmului, personajul interpretat de Brad Pitt este comparat cu Philippe Etancelin, care ar fi câștigat MP al Principatului Monaco la 57 de ani. Un fals grosolan! Philippe Etancelin a avut câteva apariții sporadice la începutul anilor ’50 în F1, iar despre victorii nici nu s-a pus problema în cazul lui.
Deci, „noul Philippe Etancelin” revine în F1. Deși a câștigat (cu doar câteva zile înainte) cursa de 24h de la Daytona, niciun angajat al APXGP nu îl recunoaște în momentul în care are primul test cu monopostul echipei. Probabil, în film, informațiile circulă mai greu…
Luând în calcul următoarele aspecte: faptul că pilotează pe un monopost care are cu aproximativ 40% mai mult downforce decât unul de la începutul anilor ’90, pe pneuri cu degradare termală, pe un circuit pe care nu îl cunoaște bine (Silverstone fiind radical modificat comparativ cu 1993), și după o pauză atât de îndelungată, plus vârsta înaintată (probabil Brad Pitt a continuat să îl joace și în filmul dedicat F1 pe Benjamin Button, altfel nu se explică performanțele sale care i-ar fi făcut invidioși pe Fangio, Fagioli, Louis Chiron sau pe Fernando Alonso, dacă este să ne raportăm la epoca modernă), Sonny Hayes a avut un timp comparabil cu pilotul principal al echipei. Remarcabi!
S-a tot bătut monedă pe accidentul suferit de domnia-sa (într-o notă ironică, cred că îl putem cataloga cu acest pronume de politețe, având în vedere numărul de ani ai lui Sonny) la MP al Spaniei din 1993 și pe modul în care acel incident i-a stopat cariera și un potențial statut de GOAT (conform declarațiilor făcute în film). Astfel, așa cum spuneam deja, Sonny Hayes (într-un monopost Lotus, unul dintre cele mai slabe de pe grilă) punea presiune pe liderul cursei, legendarul Ayrton Senna (la volanul unui McLaren).
În realitate, accidentul respectiv a fost suferit de pilotul celor de la Lotus, britanicul Martin Donnelly. Accident care, într-adevăr, i-a încheiat cariera. Doar că acesta nu a avut loc în 1993, ci în 1990. În 1993, pista de la Jerez (locul unde a avut accidentul suferit de Donnelly) nici măcar nu era prezentă în calendar (cum nu mai erau existente nici monoposturile Lotus cu sponsorizare Camel, asta fără să mă mai leg și de alte aspecte). Pe fundal, într-o manieră care mi se pare lipsită de respect, narațiunea accidentului îi aparține lui Murray Walker. Doar că acel comentariu provine de la accidentul fatal suferit chiar de Senna, la Imola (cu modificările de rigoare, numele brazilianului fiind eliminat din comentariu).
Pe parcursul celor două ore și jumătate ale filmului, avem alocat și un moment cu scena așa-zisului incident suferit de personajul principal: conform imaginilor prezentate, evenimentul nefericit a avut loc la Brands Hatch. Atât de autentică a fost producția, încât scenele dramatice cu Martin Donnelly (pardon, Sonny Hayes) au fost mutate din Spania în Anglia… Ca o scurtă paranteză, Brands Hatch a organizat MP al Marii Britanii (și al Europei, ocazional) în primele decenii de existență ale F1, alături de Silverstone și Aintree.
În cadrul celor 9 curse pe care le susține la o echipă de coada clasamentului, cu performanțe dezastruoase în trecut, Sonny Hayes are tot felul de provocări: un coechipier recalcitrant, un director tehnic (prima femeie din istoria F1 care ocupă această funcție, așa cum cu mândrie recunoștea personajul interpretat de Kerry Condon), o presă care îl pune la zid (și căreia el îi răspunde în maniera lui Kimi Raikkonen la întrebări; probabil așa au considerat producătorii că dă bine pe ecran) și presiunea de a livra rezultate. Doar că, paradoxal poate, lucrurile se întorc la 180° în scenariu.
De la o relație tensionată cu Joshua Pierce, de la o rivalitate plină de incidente care i-ar fi făcut invidioși pe Senna și Prost sau pe Gilles Villeneuve și Didier Pironi, cei doi membri ai echipei APXGP devin apropiați, aproape prieteni. Mai mult, la Abu Dhabi, deși a ratat victoria (după un acroșaj cu Lewis Hamilton), egoistul Joshua Pierce se transformă într-un „băiat de treabă” (tip Lando Norris, dacă doriți) și celebrează victoria fostului său rival. Nu ar fi fost nimic greșit în asta, dacă reacțiile nu ar fi fost unele exagerate și false, tipice unei producții contemporane. Mai mult, după acroșajul cu Hamilton (pilot Mercedes la acea dată), Toto Wolff îi propune lui Joshua să piloteze pentru echipa Săgeților Argintii. Interesant, nu?
Propunerea este refuzată grațios de Pierce, care se simte implicat până în gât în proiectul APXGP. Îl putem înțelege. Pentru a face o paralelă (mai mult sau mai puțin forțată) cu istoria F1, APXGP este o echipă similară cu Manor (cel puțin pentru două sezoane și jumătate). De la acest statut, ea ajunge să câștige ultima cursă a sezonului (după o plecare de pe locurile 15 și 16 de pe grilă), iar învingătorul este un pilot trecut cu mult de prima tinerețe… asta spune multe despre potențialul uriaș de dezvoltare al APXGP, similar cu cel Williams, la începutul anilor ’80 și ’90. 🙂
Relația tumultuoasă pe care Sonny Hayes o are cu directorul tehnic al echipei este unul dintre punctele centrale ale filmului. Evident, aflat în postura de salvator al echipei, Sonny își impune punctul de vedere și în ceea ce privește monopostul APXGP (fiind probabil și un fel de Alain Prost, la o scară mult mai mare). Părerile sale referitoare la fluxul de aer sunt luate în considerare de către Kate McKena (cu care, evident, personajul interpretat de Brad Pitt începe o relație). Profesionalism dus la extrem…
Upgrade-ul adus la podea funcționează (nici nu se putea altfel), doar că monopostul intră pe radarul celor de la FIA (din cauza unei mărturii din interiorul echipei – de fapt, a unui sponsor paralel cu F1, care își dorea ca APXGP să își înceteze existența). O poveste demnă de Spygate… doar că, spre deosebire de McLaren, APXGP nu a fost descalificată din clasamentul constructorilor și nu a fost amendată cu 100 de milioane de dolari.
În vâltoarea acestor evenimente, soarta pilotului numărului 1 al echipei (evident, este absolut normal / firesc să existe așa ceva într-o echipă de coada clasamentului) este jucată într-un cazinou din Las Vegas, la o partidă de poker. Protagoniștii? Sonny, Joshua și Kate. Într-adevăr, o metodă originală prin care este ales pilotul vârf de lance al echipei și o promovare „nevinovată” a jocurilor de noroc. Această scenă „educativă” a ocupat aproximativ la fel de mult timp cât rezumatul etapelor din Olanda și Mexic (da, în filmul F1, Mexic și Las Vegas sunt programate mai devreme în calendarul competițional, înaintea etapei de la Spa). O autenticitate obsedantă.
O altă problemă majoră (de fapt, extrem de majoră, dacă este să ne gândim la subiectul acestui film) este reprezentată de absența unui lucru elementar: sesiunile de antrenamente și calificări. Vorba lui Caragiale: acestea au fost sublime, dar au lipsit cu desăvârșire. Calificările sunt menționate o singură dată, în treacăt (la Abu Dhabi, am și precizat deja), iar antrenamentele sunt trecute pe linia moartă. Probabil, pozițiile pe grila de start se trăgeau la sorți (precum în prima parte a secolului XX). Penibil…
Finalul este la fel de ambiguu, din topor și lipsit de sens precum toată producția: proaspăt câștigător în GP-ul din Emirate, cu bucla de învățare terminată (dacă mai avea ceva de învățat), Hayes decide că este momentul să pună capăt celei mai impresionante reveniri din istoria F1. La fel ca la startul acestui simulacru, proaspătul învingător al unui eveniment major din motorsport nu este recunoscut de reprezentații echipei la care se duce să își ofere serviciile (în speță, o grupare participantă în raliul Dakar). Veni, vidi, vici, dar într-o manieră anonimă…
Singurele aspecte pozitive (da, există și așa ceva) au legătură cu două lucruri: coloana sonoră și modul în care filmul a fost realizat din punct de vedere cinematografic. În mod clar, Hans Zimmer nu putea să dezamăgească. În film sunt prezentate multe scene spectaculoase pentru privitorul comun (și nu numai). Dar aceste două plusuri nu pot șterge impresia generală, dezastruoasă (cel puțin în cazul meu; opinia altora poate fi diametral opusă). De asemenea, singurele comentarii mai agresive au fost legate de portretizarea femeilor. Scopul acestui articol nu este analiza acestor comentarii (mai mult sau mai puțin pertinente) referitoare la un potențial misoginism. Spectatorul are deplina libertate de a judeca speța acestui caz.
În loc de concluzii
La fel ca în alte situații, filmul F1 demonstrează următorul lucru: este suficient să ai o coloană sonoră foarte bună, câteva efecte speciale și un scenariu plin de conținut irelevant, însă ambalat bine, cu toate că el este lipsit de esență, încât să dai pe spate majoritatea privitorilor. Cifrele vorbesc de la sine. Puțini oameni au curajul (iar aici includ și cunoscătorii) să critice un produs atât de bine împachetat și atât de bine primit de audiență (deși în povestea noastră, împăratul este gol, pentru a-l cita pe Andersen). Totuși, probabil că impactul acestei producții rudimentare și prost gândite va atrage multe persoane către F1 (așa cum a fost și în cazul Drive to Survive). Este și acesta un aspect pozitiv? Probabil, dar nu în totalitate…
Atragerea unor fani către un sport pe care nu îl pot înțelege (iar asemenea producții nu lămuresc misterul, niciodată) nu este de bun augur pentru F1 (exceptând factorul financiar, atât de vânat de către Liberty). Comunitățile toxice de fani, care au ca idol un anumit pilot, fără a cunoaște câteva lucruri elementare legate de istoria F1, stau mărturie în acest sens (iar multe dintre aceste comunități toxice cad în plasa conflictelor artificiale create de către cei care vânează drama și senzaționalul). Competiția are fani suficienți (iar aceștia au tot fost prezenți pe parcursul istoriei sale îndelungate). Astfel, pe viitor, mai multă seriozitate nu ar strica într-o producție de asemenea anvergură, care a avut la dispoziție un buget impresionant și numeroase facilități. Din păcate, o asemenea cerință este deja o utopie în 2025.
O teorie des menționată în spațiul public (folosită drept scut) spune în felul următor: „Dacă filmul ar fi respectat 100% realitatea, foarte puțini oameni s-ar fi uitat la el. Cerințele pentru un asemenea film nu trebuie să fie prea mari.” Până la un punct, așa și este. Nici măcar în Rush, Grand Prix, Ford vs Ferrari (filme etalon ale categoriei) nu a fost respectat 100% adevărul. Nici nu aveau cum să o facă. Uneori, nu este respectată realitatea nici în cazul ecranizării unei cărți. Însă, în acest film, lucrurile au luat-o pe turnura penibilului și a kitsch-ului, la fel ca în „Driven”. Un produs ieftin, o rușine de film, care probabil că nu va supraviețui testului trecerii timpului…
Un articol de Ionuț Timofte & Sterian Alin Cristian
Despre autor
