Partea întâi: (1950-1979).
Motto: „Gilles a fost ultimul mare pilot. Noi suntem doar un grup de buni profesioniști.” – Alain Prost
Gilles Villeneuve – Probabil cel mai rapid pilot al epocii sale. Cu excepția sezonului 1979, (unde a fost aproape de câștigarea titlului, deși a avut statutul de pilot secund) monoposturile pe care le-a pilotat nu s-au ridicat la nivelul talentului său. Acest lucru nu a fost însă o piedică în obținerea unor performanțe excepționale, ieșite din tipare. Gilles a fost un pilot pentru mase. La peste 40 de ani de la accidentul său fatal, (survenit la Zolder) Villeneuve încă este prezent în inima și sufletul fanilor „Marelui Circ”.
Gilles Villeneuve sau mai bine zis „noul Nuvolari”, (cel puțin după părerea lui Enzo Ferrari) s-a născut pe 18 ianuarie 1950. Ulterior, odată cu debutul în F1, Gilles avea să își ascundă vârsta reală. Canadianul a mințit, că este cu 2 ani mai tânăr. Pentru un pilot de un asemenea nivel, prima cursă în F1 a avut loc destul de târziu, la vârsta de 27 de ani.
Până să ajungă aici, Villenuve și-a început cariera în competițiile de snowmobile. Titlul mondial în aceasta disciplină avea să vină în 1974. Trecerea la monoposturi a fost și ea încununată de succes: canadianul a devenit campion în Formula Atlantic, atât în seria americană cât și în cea canadiană în sezonul 1976. Talentul său ieșit din comun și viteza extraordinară au fost imediat remarcate. Poate cel mai impresionat de abilitatea acestuia (dintre piloții de F1) a fost James Hunt. Acesta a fost învins de Villeneuve într-o cursă din Formula Atlantic, (pe circuitul stradal de la Trois-Rivieres) întrecere care nu conta pentru campionatul seriei.
Datorită acestei evoluții, McLaren i-a oferit șansa debutului în F1. Acesta a avut loc la Silverstone. Echipa britanică a înscris pentru cursa desfășurată pe propriul teren 3 monoposturi. Primele 2 erau pentru piloții titulari (Hunt și Jochen Mass). Al 3-lea era pentru Gilles. Performanța reușită de el a fost una remarcabilă, având în vedere situația dată. Villenuve s-a calificat pe poziția a 9-a, la doar 8 zecimi în spatele lui James. În urma unor probleme tehnice, cursa avea să o încheie pe locul 11, la 2 tururi în spatele câștigătorului.
A doua oportunitate în F1, (de data aceasta către afirmare) i-a fost oferită de Ferrari. Odată cu adjudecarea celui de-al doilea titlu cu echipa italiană, Niki Lauda avea să părăsească Ferrari înainte de etapa din Canada. Relațiile dintre austriac și „căluțul cabrat” se înrăutățiseră încă din 1976, după cursa de la Fuji, unde Niki a ales siguranța în detrimentul luptei pentru campionat.
Astfel, Gilles Villeneuve după o întâlnire cu Enzo Ferrari și un test la Fiorano a devenit înlocuitorul lui Lauda, înlocuitor pentru ultimele 2 curse ale anului și pentru sezonul 1978. Etapa de la Fuji, avea să fie marcată de o tragedie: în urma unui acroșaj cu Ronnie Peterson (unul dintre idolii canadianului), un spectator și un comisar de traseu aveau să își piardă viața. În total, 7 oamenii fiind răniți. În urma investigațiilor făcute, s-a considerat că nimeni nu este vinovat pentru producerea acestui accident.
1978 avea să fie un sezon de adaptare. Carlos Reuteman îi va fi superior pe tot parcursul anului, cu mici excepții (Canada, Italia). Scorul din clasament, este și el un argument în acest sens (48-17). Pilotul nord-american, a înregistrat pe parcursul sezonului abandonuri pe bandă rulantă. Precum în cazul altor piloți, presa din Italia a început să îl discrediteze, militând pentru înlocuirea lui. Enzo a avut însă răbdare cu el. Încrederea i-a fost răsplătită, când în cursa de casă a lui Villenuve, (probabil GP-ul cu cea mai mică temperatură din istorie) canadianul a câștigat.
Această victorie a fost posibilă și prin prisma abandonului lui J.P. Jarier (cel care i-a luat locul lui Ronnie Peterson, după dispariția tragică a acestuia) și printr-o alegere inspirată a pneurilor Michelin. Gilles a ales o versiune mai moale a anvelopelor comparativ cu ceilalți. Și în prezent, există acest concept conform căruia Villeneuve avea un stil agresiv, aproape sălbatic de pilotaj, stil care ar fi dus la degradarea rapidă a pneurilor.
Acest concept este însă unul fals! Canadianul, în ciuda stilului spectaculos de pilotaj, știa să aibă grijă de cauciuri. Acest lucru s-a văzut de multe ori pe parcursul carierei sale (Montreal 1978, Kyalami 1979, Monaco 1981 etc). Și în acest domeniu, talentul său era unul uriaș.
În 1979, Villenuve ar fi meritat campionatul. Politica Ferrari, l-a favorizat pe noul coechipier, mult mai experimentatul Jody Scheckter. Alain Prost avea să remarce mai târziu: „Gilles era la Ferrari. Era un zeu. Însă nu era susținut în totalitate de echipă”.
Tot în același an, Villeneuve avea să pună primele pietre la edificiul mitului de mai târziu. În acel sezon, avea să obțină 3 victorii și statutul de vicecampion mondial. O statistică bună, însă nu excepțională. Dar în cazul său, datele statistice nu sunt relevante. Pe lângă succesul incredibil din Africa de Sud, (victorie datorată modului în care a îngrijit anvelopele) nord-americanul a oferit și alte momente magice.
Primul și cel mai celebru dintre ele: duelul cu Rene Arnoux, de la Dijon. În cursa care avea să aducă prima victorie pentru Renault în F1, (prin Jabouille) prim planul a fost oferit de lupta incendiară pentru poziția a 2-a dintre Villenuve și Arnoux, duel care a avut loc în ultimele 3 tururi ale GP-ului. Bătălia a fost însoțită de numeroase contacte între cei 2 și de manevre la limita extremă.
Despre acest duel, Arnoux avea să declare: „M-a bătut în Franța, însă acest lucru nu mă îngrijorează. Știu că am fost învins de cel mai bun pilot din lume”. Această încleștare este considerată cea mai spectaculoasă luptă pentru poziție, din istoria F1.
Spre deosebire de alți piloți mari (Senna sau Schumacher) care erau obsedați doar de victorie, Gilles trata cu aceeași intensitate un duel pentru prima poziție sau o luptă pentru locul 10. Pentru el, pasiunea era prezentă în toate circumstanțele posibile.
Un alt moment definitoriu al sezonului 1979, a fost cursa de la Zandvoort. În urma unei pene, nord-americanul a fost proiectat în afara circuitului. A urmat aproape un tur efectuat pe 2 roți. Acest moment poate fi considerat definitoriu pentru cariera sa. A fost tipul pilotului care nu renunță niciodată, indiferent de situație. Canada 1981, avea să reprezinte un alt moment asemănător.
La Monza, Villenuve s-a supus ordinelor echipei și nu a atacat poziția de lider al lui Scheckter. Astfel, șansele sale la titlu au fost încheiate. Cu toate acestea, la Watkins Glen, canadianul i-a administrat o lecție umilitoare coechipierului său. Villenuev a fost mai rapid în antrenamentele desfășurate pe ploaie, cu 11s decât Scheckter! Afirmația lui Jacques Laffite: „Știu că nu există miracole, însă Gilles te făcea uneori să te îndoiești de acest lucru” se poate aplica în acest caz.
Jody Scheckter a fost și el uluit de această prestație: „Simțeam că am atins limitele mașini, că am făcut totul. Și dintr-o dată, Gilles a fost mai rapid cu 11s.” Ulterior cursa avea să fie câștigată de canadian, care termina campionatul doar la 4 puncte în spatele lui Jody.
După un 1979 în care a jucat rolul pilotului secund, speranțele erau foarte mari pentru sezon 1980. Din păcate, de cele mai multe ori, așteptările nu corespund și realității…
Va urma…