Datorită epocii în care a pilotat, numele și realizările sale nu sunt foarte cunoscute publicului larg. Cu toate acestea, Clark este cu siguranță o legendă a F1 și a motorsportului. Deosebit de versatil (la fel ca Stirling Moss) a concurat și câștigat în diverse competiții. Parteneriatul său cu Colin Chapman, la Lotus, este probabil fără egal în istoria F1. Despre el, putem vorbi doar la superlativ. Impactul morții sale asupra „Marelui Circ” poate fi comparat doar cu decesul lui Ayrton Senna.
Câteva date statistice: Jim Clark a obținut 25 de victorii, 32 de podiumuri, (din 40 de curse în care a văzut steagul în pătrățele) 33 de pole-uri. Toate aceste performanțe au fost realizate, în doar 72 de starturi. Din punct de vedere al statisticii, (cu excepția lui Fangio, Ascari sau Hamilton) este foarte greu să găsim un alt pilot care se poate ridica la un nivel asemănător.
Cele 2 titluri mondiale pe care le-a obținut, (în 1963 și 1965) au fost câștigate într-o manieră zdrobitoare raportat la concurență. Datorită fiabilității monopostului Lotus, Clark a pierdut 3 campionate (în 1962, 1964 și 1967). În condiții normale, acestea ar fi trebuit să îi revină pilotului scoțian.
Clark nu a avut o origine tocmai „nobilă”. Părinții săi aveau o mică fermă, loc unde se ocupau de creșterea animalelor. La începuturile carierei sale, nici chiar Jim nu avea aspirații extraordinar de mari:
„La început, nu aveam nici o intenție să ajung în F1 sau să devin campion mondial”.
Talentul său ieșit din comun (poate cel mai mare din istoria competiției) a prevalat întotdeauna în fața celorlalți piloți.
Pe lângă F1, Clark a avut succes și în alte competiții. De exemplu, a câștigat Indy500 în 1965 (de menționat că a fost aproape de victorie și în 1963 și 1966).
De asemenea, a fost campionul puternicei „Tasman Series”, (o competiție desfășurată pe circuite din Australia și Noua Zeelandă) în care erau prezenți majoritatea piloților de top ai F1 (ex. Jackie Stewart, Jochen Rindt sau Bruce McLaren).
Pentru Clark, întotdeauna numele adversarilor a fost irelevant. 16 victorii și 22 de podiumuri (obținute în doar 25 de curse) spun totul despre dominația sa și în această serie. Jim s-a impus și în campionatul britanic de turisme (din nou cu o statistică impresionantă) și în F2 (unde avea să își găsească și sfârșitul, la Hockenheim).
Scoțianul a fost renumit încă din timpul vieții pentru stilul său de pilotaj (extrem de precis și „curat”, fără schimbări bruște de direcție), pentru abilitatea în condiții de pistă udă și pentru viteza extraordinară (atât în regim de calificări, cât și în regim de cursă).
Doar 3 sau 4 piloți din toată istoria competiției (precum Ascari, Fangio, Senna sau Schumacher) se pot apropia de performanțele lui Jim Clark. În opinia lui Fangio, Jim a fost cel mai bun pilot al F1. Pe lângă performanțele de pe pistă, dublul campion mondial a fost și deosebit de loial. Toată cariera sa, în F1, a fost asociată cu echipa Lotus și implicit cu Colin Chapman.
Așa cum spuneam deja, fiabilitatea destul de precară a monoposturilor Lotus l-au costat 3 titluri mondiale. Pe lângă aceste insuccese, (care nu au depins de el) au existat și alte probleme. Pentru Chapman, Monza a fost întotdeauna un circuit de coșmar.
Primul incident grav petrecut aici, din seria neagră a echipei Lotus, a avut loc în 1961. În urma unui contact cu Jim Clark, în Parabolica, monopostul Ferrari al lui Wolfgang von Trips (pretendent la titlu în acel an) a ajuns în „tribune”, ucigând 15 spectatori și pe pilotul german
MP al Belgiei, din 1960, (al doilea GP din cariera lui Jim) a fost aproape să îi pună capăt carierei lui Clark, în „Marele Circ”. Accidentele fatale ale lui Chris Bristow și Alan Stacey l-au marcat într-o manieră foarte serioasă, pe Jim. Din păcate pentru el, însă din fericire pentru sport, britanicul nu a renunțat la pilotaj.
Trebuie precizat, că Jim Clark era o prezență diferită nu doar pe circuit. În afara lui, era o persoană foarte timidă, indecisă (după spusele lui Jackie Stewart) și destul de tăcută. Astfel, avea să se aleagă cu apelativul „The quiet champion”. Spre finalul carierei (și al vieții), scoțianul începuse să fie mai deschis, mai comunicativ cu audiența. Ciudat poate, (având în vedere personalitatea sa) Jim Clark a avut o viață personală destul de agitată, cel puțin în privința „cuceririlor” având similitudini cu James Hunt.
În 1968, scoțianul ar fi trebuit să obțină titlul cu numărul 3. O victorie în Africa de Sud (prima cursă a anului) părea să marcheze un campionat, în care Clark avea să defileze. Nu avea să fie așa. Pe 7 aprilie 1968, într-o cursă de F2 desfășurată la Hockenheim, Jim avea să își piardă viața.
Sunt multe de spus, despre acest accident… Cel mai probabil, această tragedie s-a datorat monopostului Lotus. La fel precum în cazul lui Jochen Rindt sau Ronnie Peterson, Clark a fost un simplu pasager în momentul incidentului.
Una din teoriile conspirației (mai credibilă) stipulează, că mecanicii echipei nu au reparat cum trebuie monopostului lui Clark, monopost avariat în urma unui contact cu Jackie Ickx, la Montjuic (cu doar câteva zile înainte de accidentul fatal). La fel precum în alte cazuri, adevărul ne depășește…
Din păcate, această epocă a fost lipsită de prezența lui. În istorie, unele personaje nu își pot găsi corespondentul. Această afirmație este valabilă și în cazul legendarului pilotului scoțian…
Cert este, că după moarte sa, Graham Hill a trebuit să devină liderul echipei britanic. Graham avea să își atingă obiectivul (devenind camion mondial, în 1968). Istoria avea să se repete 26 de ani mai târziu. Fiul său, Damon Hill a trebuit să facă același lucru la Williams după decesul lui Ayrton Senna. Spre deosebire de 1968, în 1994, Damon avea să piardă titlul mondial.
Este posibil, ca F1 să fi rămas fără cel mai talentat și mai onest campion odată cu dispariția lui Jim Clark. Tot odată cu decesul său, perioada romantică a „Marelui Circ” lua sfârșit. Jackie Stewart și-a asumat rolul de lider al piloților, iar prin eforturile sale de îmbunătățire a siguranței pe pistă (eforturi care se văd și astăzi) competiția supremă avea să între într-o nouă eră.
- Sursa Foto: Stevegrandprix, Gilles Robert, Alvis Upitis/Getty