Jochen Rindt – povestea singurului campion mondial post-mortem din istoria Formulei 1

Formula 1 a cunoscut campioni dominați de ambiție, campioni definiți de rivalități și campioni care și-au construit legenda de-a lungul mai multor decenii. Jochen Rindt a rămas însă legat de o poveste pe care sportul nu a mai repetat-o niciodată. În 1970, a avut loc sezonul care trebuia să-l ducă spre vârful carierei sale. Era rapid, spectaculos și suficient de valoros încât să transforme fiecare weekend într-o demonstrație a talentului său.

Numai că drumul spre titlul mondial avea să se oprească brutal la Monza, înainte ca lupta pentru campionat să se fi încheiat. Câteva săptămâni mai târziu, rezultatele rivalilor aveau să confirme ceea ce Rindt nu mai putea afla: devenise campion mondial de Formula 1. Singurul pilot din istoria competiției încoronat după moarte.

​De la Graz spre Formula 1: apariția unui talent imposibil de ignorat

​Jochen Rindt nu s-a născut în Austria, țara pe care avea să o reprezinte în Formula 1, ci la Mainz, în Germania, pe 18 aprilie 1942. Viața sa avea să fie marcată de tragedie cu mult înainte ca motorsportul să intre în peisaj. La doar 15 luni, Rindt și-a pierdut ambii părinți într-un bombardament aliat asupra Hamburgului, iar copilăria și-a petrecut-o ulterior la Graz, unde a fost crescut de bunicii materni.

​Spiritul rebel care avea să-l caracterizeze mai târziu pe circuit era deja vizibil încă din adolescență. Rindt nu era atras de drumul convențional pe care familia îl vedea pentru el, iar viteza devenise rapid una dintre principalele sale pasiuni. Alături de prietenii săi, printre care se afla și Helmut Marko, viitor pilot și una dintre figurile importante ale motorsportului austriac, concura cu mopede, practica motocrosul și transforma chiar și deplasările pe drumurile publice într-o ocazie de a-și testa limitele. Era competitiv, independent și, uneori, dispus să treacă mult dincolo de ceea ce ceilalți considerau rezonabil.

​Pasul către competițiile adevărate a venit la începutul anilor ’60. După experiențe în cursele de turisme, Rindt a trecut în 1963 la Formula Junior, unde viteza sa a început să iasă imediat în evidență. A câștigat chiar a doua cursă în care a participat cu monopostul Cooper, la Cesenatico, în Italia. Era însă abia începutul.

​Momentul în care lumea motorsportului a început cu adevărat să-i rețină numele avea să vină un an mai târziu. În 1964, Rindt și-a cumpărat un monopost  Brabham de Formula 2 și a plecat în Marea Britanie, într-o perioadă în care această categorie era frecventată inclusiv de starurile Formulei 1. La Mallory Park a obținut plecarea din pole-position și a terminat al treilea, în spatele piloților Lotus Jim Clark și Peter Arundell. La scurt timp însă, la Crystal Palace, necunoscutul venit din Austria avea să producă surpriza.

​Rindt a câștigat cursa în fața unor nume deja consacrate, printre care Graham Hill. Stilul său era greu de ignorat. Monopostul părea permanent la limita aderenței, iar virajele erau abordate într-o manieră care putea lăsa impresia că pierderea controlului era inevitabilă. Numai că, de cele mai multe ori, Rindt știa exact cât de departe putea merge. Într-o perioadă în care Formula 2 aduna unii dintre cei mai buni piloți din lume, victoria de la Crystal Palace a transformat un pilot aproape necunoscut într-unul dintre cele mai interesante talente ale momentului.

​În același an a venit și primul contact cu Formula 1. Rindt a primit șansa de a pilota pentru Rob Walker Racing Team la Marele Premiu al Austriei din 1964, disputat pe aeroportul de la Zeltweg. Nu a terminat cursa, însă drumul către categoria supremă fusese deja deschis. Pentru sezonul următor, Cooper i-a oferit primul său contract complet în Formula 1, alături de Bruce McLaren.

​Problema era că talentul lui Rindt avansa mai repede decât mașinile pe care le primea. Cooper nu mai reprezenta forța care câștigase campionate la începutul deceniului, iar sezonul 1965 i-a oferit puține ocazii de a demonstra ce putea face. În Formula 1, rezultatele întârziau să apară. În afara ei, însă, Rindt tocmai reușea una dintre performanțele care aveau să rămână pentru totdeauna în palmaresul său.

​La numai 23 de ani, alături de americanul Masten Gregory, a câștigat cursa de 24 de ore de la Le Mans la volanul unui Ferrari 250 LM înscris de North American Racing Team. Într-o carieră care avea să fie inevitabil definită de Formula 1, Rindt devenise deja câștigătorul uneia dintre cele mai importante curse din motorsport.

​Nici următorii ani nu aveau să-i ofere imediat victoria pe care o căuta în Formula 1. Totuși, existau momente în care limitele monopostului nu mai puteau ascunde valoarea pilotului. Unul dintre ele a venit la Spa, în 1966, într-o cursă desfășurată în condiții extrem de dificile. Rindt a condus 20 dintre cele 28 de tururi și a terminat pe locul al doilea, în spatele lui John Surtees. Același sezon i-a mai adus un podium la Nürburgring și încă un loc secund în Statele Unite. Cooper nu avea mașina cu care să lupte constant pentru titlu, dar devenea tot mai greu de susținut că Rindt era problema.

​În 1968 a încercat o nouă direcție, mutându-se la Brabham. Din nou, viteza a fost evidentă, iar rezultatele finale au spus doar o parte din poveste. Rindt a obținut două plecări din pole, în Franța și Canada, și două clasări pe podium, însă problemele de fiabilitate i-au distrus mare parte din sezon. Din cele 12 Mari Premii, a abandonat în zece.

​Până în acel moment, cariera lui Jochen Rindt ajunsese într-o situație aproape paradoxală. Câștigase la Le Mans, îi învinsese în Formula 2 pe unii dintre cei mai mari piloți ai generației sale și demonstrase în repetate rânduri că putea fi extraordinar de rapid într-un monopost de Formula 1. Ceea ce încă lipsea era victoria.

​Rămânea doar să găsească echipa capabilă să-i ofere o mașină suficient de rapidă pentru a o transforma în rezultate. La finalul lui 1968, acea oportunitate avea să vină din partea lui Colin Chapman și Lotus. Iar pentru Rindt, apropierea de monopostul de care avea nevoie avea să însemne, în același timp, apropierea de cel mai mare succes al carierei sale și de riscurile care aveau să-i definească destinul.

​Colin Chapman și pariul care l-a apropiat de titlu

​Lotus nu era o echipă obișnuită, iar Colin Chapman nu construia monoposturi după reguli convenționale. Filosofia sa era simplă: fiecare kilogram economisit și fiecare soluție tehnică nouă puteau însemna câteva zecimi de secundă câștigate pe tur. Rezultatele îi dăduseră de multe ori dreptate. Jim Clark cucerise două titluri mondiale cu Lotus, iar în 1968 Graham Hill adusese un nou campionat la Hethel.

​Dar aceeași filosofie care făcea monoposturile lui Chapman atât de rapide le construise și o reputație mult mai incomodă. Lotus împingea constant limitele tehnice, uneori până în punctul în care performanța și fragilitatea deveneau greu de separat.

​În această echipă avea să ajungă Jochen Rindt în 1969. Era o combinație aproape inevitabilă: unul dintre cei mai rapizi și agresivi piloți ai generației sale într-o mașină creată de un om obsedat să găsească viteză acolo unde ceilalți nu îndrăzneau să o caute. În același timp, era și începutul unei relații în care admirația pentru geniul tehnic al lui Chapman avea să fie permanent însoțită de neîncredere.

​Rindt știa încă de la început ce presupunea alegerea Lotus. Bernie Ecclestone, unul dintre apropiații săi și omul care se ocupa în acea perioadă de multe dintre negocierile sale, avea să povestească ulterior că alegerea fusese prezentată foarte simplu: la Lotus, Rindt avea șanse mai mari să câștige Campionatul Mondial, în timp ce la Brabham avea probabil șanse mai mari să rămână în viață. Rindt a ales prima variantă.

​Sezonul a început cu el alături de campionul mondial en-titre Graham Hill, iar viteza a apărut aproape imediat. Rindt avea să obțină nu mai puțin de cinci pole-uri în 1969, mai multe decât orice alt pilot în acel sezon: în Spania, Țările de Jos, Marea Britanie, Italia și Statele Unite. Problema era că rezultatele nu țineau întotdeauna pasul cu viteza.

​Cel mai violent avertisment a venit la Marele Premiu al Spaniei, pe circuitul Montjuïc. În acea perioadă, la începutul epocii aerodinamice, Formula 1 experimenta cu aripi montate foarte sus deasupra monoposturilor, sprijinite pe structuri subțiri. Soluția oferea apăsare aerodinamică, dar aducea și riscuri uriașe atunci când acele structuri cedau. Mai întâi, aripa spate a Lotusului lui Graham Hill s-a rupt, iar britanicul a suferit un accident puternic din care a scăpat nevătămat. Câteva tururi mai târziu, aproape în același loc, aceeași problemă a apărut și pe mașina lui Rindt.

​Aflat la conducerea cursei, austriacul a pierdut brusc controlul după cedarea aripii spate. Lotusul a lovit barierele, apoi s-a izbit inclusiv de monopostul deja avariat al lui Hill. Rindt a suferit răni la nivelul feței și capului și a fost nevoit să lipsească de la următoarea etapă, la Monaco.

​Accidentul a schimbat profund modul în care privea Lotus. În perioada de recuperare, Rindt i-a scris direct lui Chapman și și-a exprimat nemulțumirea față de filosofia echipei. Considera că mașinile erau deja suficient de rapide și că obsesia pentru reducerea greutății nu trebuia împinsă până în punctul în care fiabilitatea și siguranța deveneau secundare. Mesajul său nu a fost primit cu entuziasm.

​Relația dintre cei doi nu avea să capete niciodată apropierea pe care Chapman o avusese cu Jim Clark. Rindt spunea direct ce gândea, iar uneori refuza pur și simplu să accepte soluțiile în care nu avea încredere. Un exemplu avea să apară chiar în același sezon.

​Lotus dezvoltase modelul 63, un monopost cu tracțiune integrală, într-o perioadă în care mai multe echipe încercau să afle dacă distribuirea puterii către toate cele patru roți putea reprezenta următorul mare avantaj tehnic al Formulei 1. Rindt nu a fost convins. După ce l-a testat, a refuzat să-l piloteze în cursă, iar la Silverstone diferența dintre cele două concepte a fost evidentă: Rindt a pus Lotus 49 în pole-position, în timp ce modelul 63 era cu peste patru secunde mai lent.

​În ciuda tuturor tensiunilor, sezonul începea treptat să producă și rezultate. După o primă jumătate de an dominată de abandonuri, Rindt a terminat pe locul al patrulea la Silverstone (după un duel întins aproape pe toată durata cursei cu Jackie Stewart). La Monza a obținut locul al doilea, la numai câteva sutimi în spatele lui Jackie Stewart, iar în Canada a urcat din nou pe podium, de această dată pe locul al treilea. Rămânea însă un lucru pe care cariera sa încă nu îl conținea: o victorie în Formula 1.

​Aceasta avea să vină pe 5 octombrie, la Watkins Glen. Rindt a început Marele Premiu al Statelor Unite din pole-position și, după un sezon în care viteza fusese mult prea des anulată de probleme tehnice, de această dată Lotusul a rezistat. A trecut linia de sosire primul și a obținut, după ani de așteptare, prima victorie a carierei în Campionatul Mondial.

​În 1969, Rindt reușise cinci pole-uri, trei podiumuri și prima sa victorie, într-o mașină care abandonase în șase dintre cele zece Mari Premii la care participase. Când Lotus funcționa, viteza exista. Când nu funcționa, consecințele puteau merge mult dincolo de simpla pierdere a unor puncte.

​Aceasta era realitatea cu care Jochen Rindt avea să intre în sezonul 1970. Nu mai era vorba doar despre relația dintre pilot și mașină, ci despre una dintre cele mai delicate balanțe din motorsportul acelei perioade: cât risc putea fi acceptat în schimbul performanței? Colin Chapman nu avea însă intenția să devină mai conservator. Pentru 1970, Lotus pregătea o mașină radical diferită de tot ceea ce construise până atunci.

​Sezonul în care gloria și tragedia s-au îmbinat

​Startul sezonului 1970 nu oferea niciun indiciu că Jochen Rindt urma să domine campionatul. Primele două Mari Premii, în Africa de Sud și Spania, s-au încheiat cu abandonuri, iar noul Lotus 72 era încă departe de forma care avea să-l transforme într-unul dintre monoposturile emblematice ale istoriei Formulei 1.

​La Monaco, Rindt a preferat chiar să revină la vechiul Lotus 49C. Alegerea părea mai degrabă un compromis decât începutul unei schimbări de destin. A plecat doar de pe poziția a opta, iar pentru cea mai mare parte a cursei victoria părea să-i aparțină lui Jack Brabham. Cu doar câteva tururi înainte de final, australianul avea încă un avantaj confortabil. Rindt a început însă să recupereze într-un ritm impresionant.

​Diferența a dispărut aproape complet, iar în ultimul tur presiunea a produs rezultatul pe care austriacul îl căuta. În ultimul viraj, Brabham a frânat târziu, a blocat roțile și a ajuns în bariere. Rindt a trecut pe lângă el și a câștigat Marele Premiu al Principatului într-un final care a rămas printre cele mai spectaculoase din istoria Formulei 1.

​Dacă la Monaco Rindt demonstrase din nou cât putea obține dintr-o mașină pe care o cunoștea foarte bine, adevărata schimbare avea să apară odată cu „maturizarea” Lotusului 72. Chapman și echipa sa modificaseră conceptul inițial, iar la Zandvoort monopostul începea în sfârșit să ofere performanța pentru care fusese creat. Rindt a preluat conducerea în primele tururi și nu a mai cedat-o. Într-o cursă marcată de accidentul fatal suferit de Piers Courage, Rindt a câștigat cu 30 de secunde în fața lui Jackie Stewart și a oferit modelului 72 prima sa victorie în Campionatul Mondial.

​Dar succesul a venit într-una dintre cele mai întunecate zile ale carierei sale. În turul 23, De Tomaso-ul lui Piers Courage a ieșit de pe circuit și a fost cuprins de flăcări. Courage, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Rindt, nu a supraviețuit accidentului. Pentru restul cursei, austriacul a continuat să treacă pe lângă locul în care ardea monopostul prietenului său, fără să știe cu certitudine ce se întâmplase.

​La final, confirmarea morții lui Courage a transformat victoria într-un moment lipsit aproape complet de bucurie. Festivitățile au fost anulate, iar imaginile cu Rindt după cursă surprind un om pentru care rezultatul devenise secundar.

​Moartea lui Courage venea la numai câteva săptămâni după cea a lui Bruce McLaren, ucis într-un accident de testare la Goodwood. Într-o perioadă în care Formula 1 pierdea piloți cu o frecvență greu de imaginat astăzi, Rindt începea să se gândească tot mai serios dacă merita să continue. Avea o soție, Nina, o fiică, Natasha, iar riscurile sportului deveneau imposibil de ignorat. Jackie Stewart avea să povestească ulterior că Rindt discuta deja posibilitatea retragerii.

​Pe circuit însă, nimic nu indica un pilot pregătit să încetinească. Două săptămâni mai târziu, în Franța, Rindt a câștigat din nou. Circuitul de la Clermont-Ferrand îi provoca inclusiv probleme fizice, iar în calificări Ferrari și Matra păreau mai rapide. În cursă, problemele lui Jacky Ickx și Jean-Pierre Beltoise i-au deschis drumul, iar Rindt a dus Lotusul 72 la a doua victorie consecutivă.

​A urmat Brands Hatch, unde norocul avea să-i ofere unul dintre cele mai neașteptate succese ale sezonului. Jack Brabham îl depășise și părea să aibă cursa sub control, însă în ultimul tur motorul monopostului său a început să dea semne că rămâne fără combustibil. Rindt, care părea destinat locului al doilea, a trecut din nou în față și a câștigat. Pentru a doua oară în numai câteva luni, Brabham pierdea o cursă practic câștigată în ultimele momente, iar beneficiarul era același.

​La Hockenheim nu a mai fost nevoie de un asemenea scenariu. Rindt și Jacky Ickx au oferit una dintre cele mai frumoase confruntări ale sezonului, schimbându-și pozițiile pe un circuit dominat atunci de liniile drepte și de efectul aspirației. Duelul a continuat până aproape de final. În penultimul tur, Rindt a revenit în frunte și a reușit să păstreze un avantaj de numai șapte zecimi de secundă până la linia de sosire. Era a patra sa victorie consecutivă.

​În numai șase Mari Premii, situația campionatului se schimbase complet. Rindt câștigase la Monaco, Zandvoort, Clermont-Ferrand, Brands Hatch și Hockenheim. Cinci victorii în șase curse îl transformaseră dintr-un pretendent într-un lider autoritar al Campionatului Mondial. Mai mult decât atât, Lotus 72 ajunsese exact ceea ce Chapman sperase să construiască: un monopost capabil să dicteze ritmul Formulei 1.

​Această serie avea să se încheie în Austria. În fața propriului public, Rindt a abandonat după numai 21 de tururi, în timp ce Ferrari a obținut o dublă prin Jacky Ickx și Clay Regazzoni. Rezultatul nu era însă suficient pentru a-i pune în pericol imediat poziția. Înainte de următoarea etapă, la Monza, Rindt avea 45 de puncte și rămânea liderul clar al campionatului.

​Era la numai câteva curse distanță de obiectivul pentru care acceptase toate compromisurile anilor petrecuți la Lotus. Monza avea însă o particularitate care obliga echipele să urmărească un singur lucru: viteza maximă.

​În configurația de atunci, circuitul italian nu avea șicanele care îl fragmentează astăzi. Era unul dintre cele mai rapide locuri din calendar, iar puternicul motor Ferrari cu 12 cilindri reprezenta o amenințare serioasă. Pentru a reduce rezistența aerodinamică și a recupera viteza pe liniile drepte, Lotus a decis să ruleze monopostul 72 fără aripile folosite în mod normal. Soluția îl făcea mai rapid, dar și mult mai instabil în zonele de frânare. Coechipierul John Miles avea să descrie comportamentul mașinii în acea configurație drept extrem de dificil.

​Pe 5 septembrie 1970, în timpul calificărilor pentru Marele Premiu al Italiei, Rindt se apropia de Parabolica. Cu puțin timp înainte îl depășise pe Denny Hulme. La frânare, Lotusul a devenit instabil, a deviat brusc spre stânga și s-a izbit violent de bariera de protecție. Investigațiile ulterioare aveau să indice drept cauză probabilă cedarea unui arbore al sistemului de frânare. Impactul cu bariera, insuficient securizată după standardele moderne, a fost devastator.

​Pilotul care venise la Monza în postura de lider al Campionatului Mondial nu avea să participe la cursa de duminică și nici la vreun alt Mare Premiu. Formula 1 pierdea încă un pilot într-un sezon deja marcat de moartea lui Bruce McLaren și Piers Courage. Pentru Colin Chapman, tragedia era cu atât mai greu de separat de propriile alegeri tehnice. Pentru Nina Rindt și cei apropiați lui Jochen, campionatul devenise  lipsit de importanță.

​Numai că sezonul continua. Și, într-un mod greu de imaginat, Rindt continua să conducă clasamentul. Jacky Ickx devenise omul care mai putea împiedica titlul post-mortem. Belgianul a câștigat în Canada și a păstrat matematic lupta deschisă. Pentru a-l depăși însă pe Rindt trebuia să continue să adune aproape maximum de puncte în ultimele etape.

​la Watkins Glen, locul unde Rindt obținuse prima victorie a carierei, Lotus revenise în competiție, de această dată cu Emerson Fittipaldi și Reine Wisell. Ickx avea nevoie de un rezultat suficient de bun pentru a păstra deschisă lupta pentru titlu. Ferrari-ul său a întâmpinat însă probleme, iar belgianul a fost nevoit să recupereze de la coada plutonului. A ajuns până pe locul al patrulea.

​În față, cursa a luat o turnură neașteptată. Pedro Rodríguez părea aproape de victorie, dar a fost nevoit să intre la boxe cu numai câteva tururi înainte de final. Conducerea i-a revenit lui Emerson Fittipaldi, care a obținut prima victorie a carierei sale în Formula 1. Rezultatul lui Ickx nu mai era suficient. Cu o singură etapă rămasă, diferența nu mai putea fi recuperată. La aproape o lună după accidentul de la Monza, Jochen Rindt devenea matematic campion mondial de Formula 1.

​Campionatul avea să se încheie cu Rindt la 45 de puncte și Jacky Ickx la 40. Austriacul câștigase cinci dintre cele nouă Mari Premii în care apucase să ia startul în acel sezon, mai multe decât orice alt pilot. Lotus avea să cucerească și titlul constructorilor.

​Trofeul de campion mondial i-a fost înmânat ulterior Ninei Rindt. Astfel, pariul făcut cu doi ani înainte ajunsese la destinația pentru care fusese asumat. Rindt plecase la Lotus pentru că acolo vedea șansa de a deveni campion mondial. Colin Chapman îi construise în cele din urmă mașina capabilă să-l ducă până acolo.
​Din acel moment și până în zilele noastre, Formula 1 a produs campioni în circumstanțe dintre cele mai diferite, însă cazul lui Jochen Rindt a rămas unic. Nimeni înaintea lui nu devenise campion mondial după moarte și, din fericire, nimeni nu a mai făcut-o de atunci.

​Jackie Stewart, omul care îi fusese rival, prieten și vecin și care avea să încheie propria carieră cu trei titluri mondiale, avea să spună peste ani că, dintre toți adversarii întâlniți de-a lungul carierei sale, Jochen Rindt fusese „cel mai dur, cel mai competitiv”. Era aprecierea unuia dintre cei mai mari piloți ai generației sale pentru un om a cărui carieră s-a încheiat exact atunci când ajunsese la apogeu.

​Jochen Rindt nu a avut timpul necesar pentru a construi palmaresul altor mari campioni ai Formulei 1. Nu a avut nici măcar ocazia de a ridica trofeul pentru care luptase și pe care și l-a dorit atât de mult. A avut însă suficient timp pentru ca cei care au concurat împotriva lui să înțeleagă cât de bun fusese.

​Puștiul rebel din Graz, care își petrecuse adolescența căutând viteza și împingând permanent limitele, ajunsese în cele din urmă acolo unde foarte puțini reușesc să ajungă. Jochen Rindt devenise campion mondial de Formula 1. Numai că, în momentul în care sportul i-a recunoscut oficial măreția, el nu mai era acolo să o vadă. A rămas în urmă doar numele său, legat pentru totdeauna de unul dintre cele mai strălucitoare și, în același timp, mai tragice titluri din istoria Formulei 1.

​Surse: Formula1.com, MotorsportMagazine.com, LeMans.org

Sursă imagine: ge.globo.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *