Michael Schumacher: un nume sinonim cu statutul de legendă. Un personaj ieșit din tipare, intrat defintiv în istoria motorsportului. Un om care a excelat, în toate aspectele care definesc F1. Unii l-au considerat pilotul perfect / complet, ridicându-l la statutul de semizeu. Alții prin prisma incidentelor controversate care l-au avut în prim plan, au considerat că germanul are un caracter îndoielnic, că nu ar face cinste imaginii competiției pe care o reprezenta și pe care a dominat-o prin talent, muncă și determinare. Opiniile sunt împărțite și în prezent. Însă, un lucru este cert: Schumacher a marcat și a influențat definitiv, perioada cea mai frumoasă care a avut loc în istoria F1.
7 titluri mondiale, 91 de victorii, 68 de pole-uri. Numerele care îi definesc cariera lui Michael Schumacher. Probabil că dacă nu ar fi existat retragerea relativ forțată din 2006, după 11 sezoane la Ferrari (pentru ca Felipe Massa să rămână în cadrul scuderiei, odată cu aducerea lui Kimi Raikkonen), pilotul german ar fi îmbunătățit aceste cifre în 2007 și 2008.
Deși echipa italiană nu i-a oferit finalul de carieră visat (mai mereu, Ferrari s-a purtat „fără mănuși” cu angajații ei), Schumacher și-a câștigat aici „nemurirea” în amintirea și în inima fanilor. Pe de altă parte, datorită lui și a echipei puternice din spate său (Jean Todt, Ross Brawn, Nigel Stepney sau Paulo Martinelli), germanul a reușit să repună „căluțul cabrat” pe harta F1.
Și atunci (precum în prezent), echipa lui Enzo a traversat perioade acute de criză. Primul episod serios a început odată cu titlul obținut de John Surtees, în sezonul 1964. În ciuda faptului că, italienii au mai realizat monoposturi foarte bune (cum ar fi cel din 1970), Ferrari a avut nevoie de Niki Lauda pentru a renaște din propria cenușă. Cu excepția anului 1978, „Căluțul Cabrat” a dominat a doua jumătate a anilor 70.
Moștenirea lui Lauda se credea că o să fie continuată de Gilles Villeneuve. Canadianul s-a supus ordinelor echipei în 1979 (în acel an, titlul a fost câștigat de Jody Scheckter). În 1982, Villeneuve a fost trădat de Scuderie la Imola, iar Pironi a obținut o victorie nemeritată. Gilles nu a putut să treacă niciodată peste acest lucru, părăsind această lume 2 săptămâni mai târziu, la Zolder. Nici Didier Pironi -poate ca o compensație pentru evenimentele petrecute-, nu avea să obțină titlu. Accidentul cu Prost de la Hockenhiem, i-a încheiat cariera pilotului francez.
1983 a fost ultimul an în care Ferrari a câștigat ceva (titlul la constructori), până la venirea lui Schumacher. În 1996, germanul era pe „val”: dublu campion mondial cu Benneton, cu posibilitatea de a obține chiar mai mult în cadrul acestei echipe. Schumacher nu a putut însă rezista, ofertei venită din „cizmă”. Michael a depus o muncă sisifică la Ferrari. Presiunea a fost uriașă. Titlul avea să vină abia în 2000, după două încercări ratate (prima în 1997, a doua în 1998).
Accidentul de la Silverstone, din 1999, l-a privat probabil să obțină campionatului cu un an mai repede. Paradoxal poate, cel care putea să încheie cei 20 de ani de așteptare, a fost Eddie Irvine. Pilotul nord-irlandez avea să fie împiedicat însă chiar de propria echipă (nimic nou sub soare), în obținerea titlului, datorită unui pitstop controversat (MP al Europei, 1999).
Ulterior, avea să se speculeze că Ferrari nu își dorea să câștige titlul cu un pilot secund. Reacțiile în peninsulă au fost destul de vehemente, datorită performanței reușite de Eddie. Clay Regazzoni avea să afirme că Schumacher nu este atât de important la echipă, că alți piloți pot face aceleași lucru, pe un salariu mult mai redus.
Un an mai târziu, germanul avea să închidă gura contestatarilor. La Suzuka, după o cursă tensionată, obiectivul era atins. Ulterior, aveau să mai vină încă 4 titluri. Doar în sezonul 2003, Schumacher a avut probleme reale în obținerea campionatului (Barrichello i-a făcut totuși viața ușoară în ultima cursă a sezonului, cea decisivă).
În acești ani, Michael Schumacher a devenit un om al recordurilor, cel mai titrat pilot din istorie. A fost o perioadă cu destule talente, cum ar fi Mika Häkkinen, Fernando Alonso, Kimi Raikkonen, Juan Pablo Montoya sau David Coulthard. O epocă în care, sunetul motorului V10 domina atmosfera. O epocă specială, cu lupte între producătorii de pneuri și echipele de vârf. Cu toate acestea, în general numele câștigătorului se știa însă dinainte de startul cursei, iar acesta era: Michael Schumacher.
Septuplul campion mondial a avut multe curse memorabile în cariera sa. Prima dintre ele a fost GP-ul de debut, Spa 1991. Au urmat multe altele, cum ar fi: etapele belgiene din 1992 și 1995, victoria de la Barcelona, din 1996 (probabil cel mai bun moment al carierei), Ungaria 1998, Malaezia 1999, Japonia 2000, Franța 2004 (victoria cu 4 opriri la boxe, în fața lui Alonso) sau Brazilia 2006.
Totuși, Schumacher nu a fost pilotul perfect. Nici în prezent, campionul german nu poate fi considerat un reprezentant al corectitudinii. Manevrele sale agresive au fost sesizate încă dinainte de debutul său în F1 (Häkkinen le-a simțit pe propria piele la Macau, de asemenea, Derek Warwick a vrut și el să îl invețe o lecție, agasat de stilul de pilotaj al germanului). Acest stil nu a impresionat nici în competiția supremă, iar primul care a vrut să îl pună la punct, nu a fost nimeni altul decât Ayrton Senna.
Disputele dintre cei doi au avut loc (mai ales) în 1992. Episoadele au avut loc în Brazilia, Franța și Germania. Din păcate, moartea brazilianului la Imola, în 1994, a stopat brusc o rivalitate istorică, probabil peste cea pe care Ayrton a avut-o cu Prost. Așa cum am mai spus în alt articol, doar istoria contrafactuală se poate aplica în acest caz.
Ulterior pe lângă momentele luminoase, au urmat și cele urâte, care l-au discreditat în fața publicului și au lăsat o pată neagră asupra carierei sale. Probabil incidentele cele mai des menționate, sunt Adelaide 1994 și Jerez 1997. În ambele situații s-a jucat cu titlul pe masă, iar Schumacher a încercat să își scoată adversarii din joc (Damon Hill, respectiv Jacques Villeneuve). În 1994, media și fanii au avut păreri împărțite asupra acroșajului cu monopostul Williams pilotat de Hill, însă, în 1997, lucrurile au fost mult prea evidente.
Din fericire, pentru spiritul competiției, manevra lui a fost una eșuată. Este celebră reacția lui Martin Brundle, comentator ITV la aceea dată: „Nu Michael, nu! Ai lovit partea greșită a mașinii, prietenul meu! Asta nu îi va cauza lui Villeneuve o problemă”. Datorită acestei tentative similară până la un punct, cu ceea ce a făcut Ayrton Senna în trecut, Schumacher a fost amendat și descalificat din clasamentul piloților în acel sezon.
Ulterior, au urmat și alte „pete”. Cursele din Austria (2001 și 2002), Monaco 2006 (l-a blocat pe Alonso în turul de calificare, „parcând” mașina în Rascasse), Ungaria 2010 (cam urât tratamentul aplicat lui Barrichello, vechiul său „locotenent” de la Ferrari, pe care l-a împins spre zidul de beton de pe linia de start sosire, la 300km/h).
Pe lângă aceste aspecte, Schumacher a mai fost renumit pentru un lucru: ordinele de echipă. Germanul nu putea concepe, ca echipa din care făcea parte „să tragă” în două direcții. De aceea, pe tot parcursul carierei sale (exceptând poate perioada Mercedes), Schumacher a avut piloți secunzi: Lehto, Verstappen, Herbert, Irvine și Barrichello au trecut prin acest supliciu. Cel mai afectat dintre toți a fost sud-americanul.
Cursele de la Spielberg din 2001 și 2002, reprezintă apogeul. Dacă în 2001, celebra remarcă a lui Todt: „Let Michael pass for the championship”, poate fi parțial înțeleasă datorită ecartului mic la vârf de la aceea dată, dintre Schumacher și Coulthard, în 2002 ordinul a fost unul scandalos, fără nici o justificare. Într-un GP marcat de accidentul serios suferit de Takuma Sato, Rubens a dominat cursa, îndreptându-se spre o victorie facilă. Standul Ferrari avea însă alte idei… În ultimul tur al GP-ului, Barrichello a fost nevoit să îi cedeze victoria germanului.
Reacția fanilor a fost vehementă. Ulterior, Schumacher avea să îi ofere o victorie brazilianului victoria, la Indianapolis. O altă poveste referitoare la acest subiect, care spune multe despre caracterul lui Schumacher: la finalul lui 1999, datorită presiunii și a criticilor venite din media italiană, el a purtat negocieri cu McLaren. Condiția pusă lui Ron Dennis? Statut de număr 1 în echipă, iar Häkkinen trebuia să fie pilot secund.
Șeful celor de la McLaren îl „vânase” încă din 1993, după plecarea lui Senna la Williams. Până la urmă, negocierile nu au avut nici un rezultat. Hakkinen, în calitate de dublu campion mondial, nu putea avea statutul lui Barrichelo sau Irvine.
Momentele frumoase, intangibile pentru ceilalți, aflate la un nivel aproape imposibil de atins în toată istoria motorsportului, sunt amestecate cu momente controversate, aflate la limita josniciei. Totuși, Schumacher și-a arătat și latura umană. De la sacrificiul făcut la finalul lui 2006 pentru Massa, până la conferința de presă de la Monza, unde Michael a izbucnit în plâns, când a aflat că a egalat numărul de victorii ale lui Senna.
Poate pilotul căruia Schumacher i-a influențat cel mai mult carierea, a fost Sebastian Vettel. Pentru Seb, Schumacher a fost cel mai mare idol: „Întotdeauna, i-am admirat pe cei 3 Michael: Michael Jordan, Michael Jackson și Michael Schumacher. Dintre toți 3, Schumacher este cel mai apropiat de mine”.
Vorbele lui Vettel au fost demonstrate prin atitudinea pe care a avut-o față de Mick, în cele 2 sezoane petrecute împreună în F1. Sebastian a fost coleg în F1 și cu seniorul familiei Schumacher (între 2010-2012). Michael nu a rupt gura târgului în aceste 3 sezoane. Schumacher a obținut un pole-position, la Monaco, în 2012, (însă avea deja primită o penalizare de 5 poziții pe grilă) și un podium la Valencia (cursa carierei pentru Fernando Alonso). După această perioadă petrecută la Mercedes, Schumacher a agățat casca în cui (definitiv).
„Baronul roșu” nu a putut însă să se bucure foarte mult de această retragere. În urma unui accident la ski, petrecut pe 29 decembrie 2013, nu se mai știe aproape nimic despre starea lui. Familia sa păstrează discreția asupra acestui subiect.
În concluzia acestui articol, menit să oamgieze ziua sa de naștere, putem spune că pilotul german a fost atins de aripa geniului. Autor al unor „reprezentații” extraordinare, atât pe ploaie cât și pe uscat, a fost de asemenea un om al recordurilor și al „barierelor” doborâte. Însă chiar și el susținea că „recordurile sunt făcute pentru a fi depășite.” Acesta ar fi primul aspect. În al doilea rând, a fost un om lipsit de scrupule pe pistă, gata de a înfăptui orice pentru a câștiga. Un personaj unic….
