Ionut Timofte
Povestea cursei de la Interlagos nu a fost identică cu cea de la Phoenix (prima etapă a sezonului 1991). În cursa de deschidere a campionatului, Senna a obținut o victorie categorică. În antiteză, dacă succesul din Statele Unite a fost echivalentul unei „plimbări în parc” pentru Ayrton Senna, victoria de la Interlagos avea să fie la extrema cealaltă. Tot weekendul a fost foarte clar că Williams a reușit să facă progrese în ceea ce privește setup-ul monopostului FW14. McLaren urma să aibă parte de o competiție serioasă.
În mod firesc, ca de atâtea ori pe parcursul carierei sale, Ayrton a obținut pole-ul. Având în vedere abilitatea pilotului sud-american în calificări, nu ar fi fost greșit ca FISA să îi rezerve acestuia, permanent, primul loc pe grila de start. După un start foarte bun, Ayrton și-a menținut poziția de lider. Totuși, pentru primele 25 de tururi, Senna a fost supus unei presiuni constante din parte lui Nigel Mansell. Britanicul, în maniera lui obișnuită, nu avea să renunțe niciodată la o luptă. Mai mult, orgoliul acestuia era rănit după înfrângerea suferită în fața lui Ricardo Patrese, în calificări. De altfel, în ciuda rivalității dintre cei 2 (care nu a primit de multe ori atenția cuvenită din partea presei), Ayrton Senna și Nigel Mansell și-au purtat un respect reciproc.
La finalul turului 25, Nigel avea să intre la standuri. Pitstop-ul a fost unul agonizant de lent, campionul mondial din 1992 având probleme la transmisie. Făcând abstracție de acest aspect, Williams era renumită în epocă pentru opririle sale la standuri extrem de lente (raportat la concurență).
După demonstrația etalată de Ayrton Senna în GP-ul din Phoenix, comunitatea F1 s-a așteptat la o dominație categorică din partea binomului Senna-McLaren. Din fericire, Mansell a „semnalat” că sezonul 1991 va fi aproape la fel de tenisonat ca cel din 1990, având în vedere ritmul de cursă pe care l-a avut în Brazilia. De fapt, la Interlagos, Williams a fost monopostul mai rapid. Din păcate pentru echipa lui Sir Frank, Williams nu a putut beneficia de avantajul pe care pole-ul ți-l oferă la Interlagos (datorită supremației lui Senna în acest exercițiu). Comparativ cu Nigel, idolul local a avut un pitstop perfect. În ciuda eforturilor „leului” de a recupera ecartul față de campionul mondial în exercițiu, Senna nu a comis nici măcar o greșeală.
Pilotul sud-american a avut un ritm mai bun pe al doilea set de anvelope Goodyear, primul set având o presiune puțin mai scăzută decât ar fi trebuit în mod normal. De altfel, Senna a semnalat acest lucru în conversațiile radio pe care le-a avut cu echipa, semnalând necesitatea unei presiuni superioare a cauciurilor pentru stintul secund.
Cu toate acestea, Mansell a recuperat gradual deficitul, astfel că la finalul turului 42, ecartul dintre cei doi favoriți la victorie era de sub 3s. În acest scenariu, Mansell ar fi câștigat cu siguranță, Senna având probleme și cu o cutie de viteze recalcitrantă.
Din păcate pentru Nigel, victoria avea să devină o himeră. Williams a rulat la Interlgaos cu o cutie de viteze în 5 trepte, nu în 6, așa cum ar fi trebuit în mod normal. Williams a crezut la momentul respectiv, că trecerea dintre viteza a 5-a și viteza a 6-a reprezintă o problemă, iar acest lucru a dus la rezultatul dezastruos înregistrat la Phoneix. Echipa cu sediul în Didcot a avut probleme cu transmisia în Statele Unite. Aceste probleme aveau să reapară și în etapa secundă a sezonului 1991.
Însă, la acest moment al cursei, nu doar Williams avea aceste dificultăți cu transmisia. Cu 20 de tururi înainte de finalul întrecerii, Senna a rămas fără viteza a 4-a. Din păcate pentru Mansell, această situație incomodă în care se afla Senna nu avea să îl ajute cu nimic. Nigel avea la rândul său probleme la cutia semi-automată a monopostului FW14. După o răsucire spectaculoasă, „Red Five” avea să abandoneze. Motivul? Îl vom reda mai jos, sub forma declarației oferite de pilotul britanic: „Nu am avut probleme atunci când am schimbat vitezele, cel puțin până în treapta a treia. Când am schimbat într-a patra, aceasta nu mai era acolo.” Persoanele avizate de pe margine au sugerat că prinicipalul motiv al acestui abandon ar fi fost uzura exagerată a transmisiei monopostului Williams (aflată deja la al 4-lea start).
În asemenea condiții, Senna ar fi trebuit să obțină o victorie facilă, prima pe teren propriu (din a 8-a încercare). Chiar dacă condițiile existente la nivelul asfaltului au fost perturbate de o ploaie ușoară, avansul față de Patrese era suficient de mare încât brazilianul să se impună categoric în fața propriilor suporteri. Dar, cu 7 tururi înainte de final, Senna a rămas și fără treptele a 3-a și a 5-a. Pentru a evita complicații suplimentare până la finalul GP-ului, Ayrton a decis să piloteze blocat în treapta a 6-a.
De pe imaginile surprinse onboard era clar că Senna avea dificultăți majore, mai ales că se putea observa cum sud-americanul nu mai schimba vitezele. Fiabilul motor Honda V12 era aproape de a cala în virajele lente de pe sinuosul sector secund al pistei de la Interlagos. În afara cockpit-ului, doar McLaren știa exact cum decurge situația monopostului MP4 6/B, cei de la Williams încercând să înțeleagă care era cauza problemelor care îl incetineau pe „Magic”.
Prin urmare, Patrese a început să forțeze nota. Media tururilor înregistrate de Ayrton era 1.28.s / tur, în timp ce veteranul italian rula într-o manieră constantă în zona minutului și 21 de secunde. La fel ca în cazul lui Senna, Patrese a avut probleme cu primul set de anvelope, monopostul FW14 având un rimt net superior în al doilea stint.
Din fericire pentru brazilian, în pofida eforturilor depuse, Patrese avea la rândul său o problemă… de fapt, erau chiar două: „Mașina mea avea peobleme când retrogradam într-o treaptă de viteză. Pe lângă asta, nici nu știam ce să fac. Să fiu conservator, să mă mulțumesc cu locul 2, sau să forțez?”.
Deși a încercat să îl prindă pe Ayrton Senna până în ultimele tururi, Patrese a realizat că șansele sale la victorii sunt iluzorii. În consecință, coechipierul lui Nigel Mansell a coborât puțin ritmul. Ulterior, conform analizei Williams, dacă Patrese ar fi pilotat puțin mai rapid, victoria ar fi fost a sa. La afișarea steagului în pătrățele, după 71 de tururi, distanța dintre Senna și Patrese a fost de doar 2.99s.
Așa cum s-a putut vedea și pe transmisia TV, Senna a calat motorul Honda imediat după trecerea liniei de sosire. Dublul campion mondial (la acea dată) era epuizat în cockpit. Conform propriilor sale declarații, acest GP a fost al 2-lea cel mai dificl din întreaga carieră (după cel de la Kyalami, din 1984).
„În ultimele tururi am fost nevoit să pilotez mașina în ultima treaptă. Ploaia nu m-a ajutat, am sperat că întrecerea va fi oprită. În virajele lente am follsit doar 2000 rpm, iar motorul a fost aproape să se oprească. În virajele rapide, mașina era aproape incontrolabilă. L-am văzut pe Patrese cum vine și nu credeam că o să mai pot câștiga. Era de datoria mea să înving aici. Am forțat cât am putut de tare în ciuda ploii, dar am început să am și crampe și spasme musculare în partea superioară a corpului. O explicație parțială pentru asta se datorează centurilor de siguranță strânse foarte tare, iar o altă explicație se datorează emoției pe care am experimentat-o. Nu mai aveam nimic de oferit la final. Dumnezeu mi-a dat această cursă.” Acestea aveau să fie cuvintele emoționante rostite de Ayrton Senna, imediat după terminarea GP-ului.
Pentru McLaren, această victorie ieșită din anale s-a datorat mă mult pilotului decât monopostului. O poveste relativ identică cu cea din sezonul 1990. Puțini oameni au mai remarcat locul 3 reușit de Gerhard Berger, coechipierul lui Senna de la acea dată. Ayrton Senna a câștigat la Interlagos, nu McLaren. Dar, fără problemele avute de cele două monoposturi Williams, brazilianul ar mai fi trebuit să aștepte încă doi ani pentru prima victorie pe teren propriu (și singura, dacă este să facem istorice contrafactuală). Plus, un alt amănunt interesant: dacă Patrese ar fi forțat puțin mai mult?…
În atare condiții, McLaren știa că urma să aibă un adversar pe măsură. Surprinzător poate, acesta era Williams. Ferrari înregistra la acel moment un recul de performanță. După propriile mărturisiri, nici măcar echipa italiană nu se aștepta ca monopostului 642 să performeze atât de bine pe un circuit stradal. După runda inaugurală, Prost avea să spună: „Asteptați să vedeți ce vom face la Interlagos, un circuit mai pretabil pentru mașina noastră. Acolo vom putea trage niște concluzii mai bune.”
Concluziile nu erau bune. Dacă locul 2 obținut de francez la Phoenix era unul mulțumitor, nu același lucru se putea spune și despre rezultatele din etapa sud-americană. Prost a terminat cursa pe 4, iar Alesi pe 6 (ultimul loc din puncte în acea epocă). La fel ca în 1990, viteza etalată în calificări era una precară. Dar, pe lângă asta, unde dispăruse și ritmul de cursă în 1991?
Benetton, la fel ca Ferrari, a avut o evoluție dezamăgitoare pe circuitul Interlagos. Singurul lucru pozitiv era reprezentat de fiabilitate și de modul în care monopostul B190B gestiona pneurile. Totuși, preventiv, atât Nelson Piquet cât și Roberto Moreno au trecut pe la boxe. „Practic, am fost prea precauți în ceea ce privește compozițiile de pneuri pe care le-am ales în ambele curse”, a decalarat un angajat al echipei Benetton. „Am ales compozițiile mai dure, deși puteam să rulăm cu compoziții mai moi de pneuri. Lipsa noastră de experiență cu anvelopele Pirelli și-a spus cuvântul”, conform aceluiași „insider.”
În ultimele faze ale GP-ului, Prost l-a depășit pe Nelson Piquet, celălalt erou local trebuind să se mulțumească doar cu poziția a 5-a și cu cele două puncte aferente.Ca o scuză pentru acest rezultat, în ultimele 20 de tururi, Nelson a avut probleme cu ambreiajul: „Poate am oprit mult prea târziu pentru anvelope. Dacă opream la timp, posibil să fi rămas în fața lui Prost”, avea să spună Piquet la finalul cursei. Protejatul lui Piquet, Roberto Moreno, a avut de infruntat un comportament subvirator al monopostului Benetton; comportament care avea să îi aducă locul 7, primul în afara punctelor (la un tur de lider).
În timp ce un Senna complet epuizat își celebra victoria cu numărul 28 a carierei (Ayrton având dificultății și în a ridica trofeul destinat câștigătorului la festivitatea de premiere), Goodyear avea și ea motive de sărbătoare: producătorul de anvelope își celebra victoria cu numărul 250 într-un GP. A fost un scenariu ideal, având în vedere că primul succes a fost obținut de Richie Ginter, în Mexic, în 1965, la volanul unui monopost Honda. Astfel, compania niponă era îndreptățită să „închidă cercul” primelor 250 de victorii Goodyear.
Performanța lui Ayrton Senna nu avea să rămână una solitară în 1991. Legenda braziliană avea să câștige încă 5 curse în acel sezon (Imola, Monaco, Hungaroring, Spa și Adelaide) și odată cu ele și cel de-al 3-lea titlu modial (obținut tot la Suzuka, la fel ca precedentele). Totuși, imediat după GP-ul de la Interlagos, la începutul lunii aprilie, Williams era convinsă că a rezolvat problemele care au costat-o puncte serioase la startul sezonului. Desigur, echipa britanică avea să mai aștepte încă un an până să pună mâna pe ambele campionate mondiale (la piloți și constructori). În 1992, Williams își începea perioada de dominație, iar Ayrton Senna a căutat cu tot dinadinsul să piloteze pentru echipa lui Frank Williams. Visul avea să devină realitate în 1994, dar deznodământul avea să fie unul tragic…
Surse: David Tremayne, Motor Sport Magazine, mai 1991
Maria Roxana