Formula 1 a reprezentat mereu apogeul motorsportului, o cursă continuă a inovației, curajului și vitezei. Acest articol își propune să creeze o punte peste timp, trasând o paralelă între sezonul inaugural din 1950 și era modernă a „Marelui Circ”. Aceasta este a doua parte a unei analize detaliate, născută dintr-o documentare meticuloasă (prima parte poate fi accesată AICI), în care explorăm ultimele bătălii epice care au definit primul an din istoria F1.
5) Marele Premiu al Belgiei 1950-Spa
La 2 săptămâni de la Marele Premiu al Elveției urmează prima ediție din Formula 1 al Marelui Premiu al Belgiei care se dispută tot la Spa, dar pe un circuit lung de peste 14 km. Ferrari aduce aici noul 275 (pilotat doar de Ascari în acest GP) în încercarea disperată de a mai tăia din ecartul până la Alfa. Al treilea pilot al Scuderiei, Raymond Sommer pleacă de la echipa, concurând cu un Talbot privat.
Echipa franceză îl înlocuiește și pe Eugene Martin, serios accidentat la Bremgarten, în locul lui fiind readus Philippe Etancelin. Maserati nu a venit aici, echipa fiind concentrată mai ales la British Empire Trophy. Singurul monopost adus aici este cel al lui Antonio Branca, un 4CL updatat. De altfel, mai mulți piloți au ales să meargă la alte competițîi, în weekend fiind prezenți doar 14 competitori.
Vremea în acest weekend a fost surprinzător de senină. GP-ul se desfășura pe parcursul a 3 zile, vineri și sâmbătă antrenamente (timpii aceia contau precum calificările moderne) și duminică era programată cursa.
În sesiunea de antrenamente de vineri, Fangio și Farina au terminat la egalitate, postând un 4.37. Până la urmă Farina urmă să fie în pole deoarece a fost mai rapid în cea de-a două sesiune decât Fangio. Luigi Fagioli nu a putut egală timpul mai tinerilor coechipieri, bătrânul comandor fiind la 4 secunde. Villoresi a terminat pe 4, la 10 secunde de Alfe în timp ce Alberto Ascari a avut probleme cu noul Ferrari, fiind pe 7 cu un timp de 4.52. Pe pozițiile 5,6, 8-11 au terminat piloți Talbot. Sommer a fost cel mai rapid de la echipa franceză, fiind urmat de Etancelin.
Duminică, ziua marilor performanțe, găzduia și această cursa. Farina și Fangio pleacă bine din grilă, dar El Chueco reușește să se strecoare în față în primul viraj. Villoresi trece de Fagioli, dar bătrânul comandor își recăpăta repede poziția în Eau Rouge. Între cei doi competitori pentru titlul mondial se dădeau lupte grele. Fangio încearcă să se desprindă de rival, dar Nino rămâne pe coadă să și în buclă 7 îl depășește. Villoresi are probleme cu controlul monopostului Ferrari și este deposedat de locul 4 de Sommer.
Turul 11: Fangio și Farina întră la boxe pentru realimentare, fiind urmăți de Fagioli în buclă următoare. Sommer preia șefia cursei, încercând să o termine fără nicio intrare la boxe.
Cabantouns și Etancelin au probleme cu motorul și sunt nevoiți la abandon. Fangio și Farina încep să recupereze, dar Sommer rămâne mai rapid decât Fagioli. Toți oamenii de la Talbot își puneau speranța într-o victorie până când, în turul 20, Sommer se târăște la boxe cu o problema tehnică la motor. Urmă încă o cursa la dispoziția Alfelor 159. În spate, Ascari și Villoresi intră la boxe pentru realimentare, iar apoi cei 2 îl depășesc pe Rosier care de asemenea funcționa pe o strategie fără nicio oprire la boxe. Ascari trece de Villoresi care are o cursa de coșmar.
Nino și Fangio întră pentru a două oară la boxe. Urmează momentul când El Chueco începe să pună ecart până la rival, dar ajunge să nu îl mai observe în spatele său. Motivul esre acela că Farina intră din nou la boxe cu o problema la presiunea uleiului. Mecanicii lucrează din greu și reușesc să rezolve problema. Italianul se întoarce pe locul 4, după Fangio, Fagioli și Rosier. Farina încearcă să recupere ecartul până la pilotul Talbot, dar acest fapt îi cauzează noi probleme cu uleiul. Din acel moment, Nino merge la siguranță terminând până la urmă cursa pe locul 4. Fangio își trece în cont a două victorie a sezonului, fiind urmat de Fagioli, Rosier, Farina, Ascari și Villoresi. Farina rămânea în fruntea clasamentului, fiind în față lui Fagioli și Fangio.
6) Marele Premiu al Frantei-Reims
Primul Mare Premiu al Franței s-a disputat pe circuitul de la Reims, unul destul de ciudat pentru era actuală. Acesta se întindea pe aproape 8 km și însuma doar 6 viraje, având 2 linii drepte ce se întindeau pe un sfert de tur. Raymond Sommer primește un loc la echipa Talbot, înlocuindu-l pe Philippe Etancelin. Maserati se întorcea în campionat, avându-i că piloți pe Franco Rol și Louis Chiron. Reg Parnell își găsește loc la Scuderia Ambrosiana lângă David Hampshire.
Froilan Gonzalez este refăcut după incidentul de la Monaco și este readus la Scuderia Achille Varzi. Peter Whitehead concurează cu un monopost Ferrari 125 cumpărat, în primele curse având mari probleme de fiabilitate.
Ferrari nu reușește să găsească vreo soluție nici în acest GP. Villoresi s-a luptat cu un 125 care își arată anul de debut, în Belgia terminând la 2 tururi de Fangio, în timp ce Ascari trebuia să se descurce cu un 275 fără balans. Scuderia debutează noul motor V12 ce poate concura cu cel al Alfei pe linile drepte ale unui circuitului stradal. Ambii piloți vor concura aici cu monopostul 275.
În calificări peste jumătate dintre piloți au decis să nu participe la sesiunile de antrenamente, alegând astfel să fie trase la sorți pozițiile pe grilă. Chiron a nimerit pe locul 14, Sommer pe 17, Parnell pe 12, Hampshire pe 16, în timp ce Whitehead va pleca ultimul. Piloțîi Ferrari vin pe circuit, fac câteva tururi dar au probleme mecanice spre disperarea lui Enzo care decide să declare abandon pentru a nu suferi un nou eșec în față rivalilor. În lupta pentru pole au rămas Alfele. Fangio domină și această sesiune de calificări postând un 2.30.6, la aproape 2 secunde în față lui Farina. Fagioli se clasează pe locul, bătrânul comandor fiind urmat de Etancelin, Cabantouns, Roisier, Rol și Gonzalez.
În cursa, piloțîi au trebuit să înfrunte temperatori foarte ridicate. Farina pleacă extrem de bine și îl depășește imediat pe El Chueco. Alfele se desprind repede de pluton cu Fangio și Fagioli pe coadă monopostului pilotat de Nino. Încep problemele tehnice, iar Sommer, Gonzalez, Hampshire, Rol, Chiron și Parnell abandonează până în turul 10. Rosier, Claes și Pozzi se retrag și ei până la urmă. Talbot îi cheamă pe Etancelin și Cabantouns la verficări. În aceste condițîi, Whitehead ce a plecat ultimul ajunge pe locul 4.
În turul 18, Farina plonjează și el la boxe cu probleme la combustibil, mecanicilor le ia 7 minute să rezolve problema, iar apoi îl trimit pe Nino înapoi pe circuit ajungând pe locul 5. În timp ce Fangio își creează un ecart major până la Fagioli, Farina vine peste Manzon și Whitehead aflați pe pozițiile 4 respectiv 3, îi depășește, dar problema anterioară revine, iar Nino se retrage în turul 55.
Este încă o victorie facilă pentru viitorul Maestro care termină la 25 de secunde de Fagioli. Podiumul este completat de Whitehead care este la 3 tururi distanță de El Chueco. În clasamentul general, Fangio devine lider cu 26 de puncte, fiind urmat de Fagioli cu 24 și Farina cu 22.
7) Marele Premiu al Italiei-Monza
Ultima etapă se desfășura la Monza pe un circuit de 6.3 km. Această configurație a fost modificată substanțial după ediția din 1954. Aici urmă să se dea lupta finală pentru titlul mondial. Pentru acest GP, Alfa Romeo i-a angajat pe Piero Taruffi și Consalvo Sanesi, asta pentru a încerca să ocupe primele 5 pozițîi în cursa de casă.
Ferrari încearcă din nou să se apropie de rivali și lansează noul 375 ce se va dovedi superior ultimelor 2 monoposturi ale lui Enzo.
Aceast eveniment va fi umbrit de accidentul lui Villoresi care întră în 24 de spectatori omorând 3 dintre ei. Inclusiv pilotul a avut de suferit, fracturandu-și o coasta și femurul. Echipa reacționează imediat iar mașînă îi este oferită lui Dorino Serafini. După dezamăgirea trăită în MP al Franței, Talbot decide să nu mai investească în Formulă 1 din cauza lipsei de rezultate. La Monza, Rosier, Etancelin, Claes și Sommer vor pilota propriile monoposturi, iar Cabantouns decide să nu participe în acest GP. Alfa Romeo aduce aici răspunsul pentru Ferrari prin îmbunătățirea monopostului 158. Noul 159 va debuta la toți piloțîi Alfei.
Calificările aveau să îl aducă în prin plan pe Alberto Ascari. Mașînă Ferrari avea un consum mai scăzut decât cel al Alfei. Fangio forțează iar până la urmă reușește să îl învingă pe Alberto, postând un 1.58.3 la doar 0.1s în față pilotului lui Enzo. Farina nu reușește să atingă nivelul rivalului și termină cu al treilea timp la aproape 2 secunde de El Chueco. Sanesi și Fagioli reușesc să pătrundă în top 5 fiind urmăți de Serafini și Taruffi.
În ultima lupta pentru titlu, Farina pleacă din nou extrem de bine din grilă și preia conducerea, fiind urmat de Sanesi și Fangio. Ascari a avut parte de probleme la start dar revine rapid și îi depășește pe Sanesi și Fangio începând să îi pună probleme liderului. În spate, Bira, Manzon, Sanesi, Chiron și Trintignand abandonează în primele 13 tururi din motive tehnice. În turul 14, Ascari trece de Farina dar Nino își recuperează poziția după 2 tururi. În turul 21, Ascari se târăște la boxe cu o problema la motor, iar Serafini este chemat să îi cedeze monopostul liderului echipei. Alberto revine al șaselea pe circuit și începe să recupereze masiv din ecart.
Fangio pilota liniștit, locul 2 fiind de ajuns pentru titlu. La 2 tururi după abandonul lui Ascari îi vine rândul și lui El Chueco să vină la boxe cu probleme la monopost, Taruffi fiind chemat să îi cedeze monopostul lui Fangio care se întoarce pe circuit pe poziția a șasea. După încă 2 tururi și acest monopost cedează cu probleme la vâlve. Sommer, Rosier și Etancelin se retrag și ei din motive tehnice. Fagioli rula la barem pe locul secund sperând la o problema cu monopostul lui Farina, dar Nino trece linia de sosire și câștigă primul titlu mondial al piloților. Pe locul secund termină Alberto Ascari, iar pe 3 Fagioli.
Concluziile sezonului 1950
Deși Juan Manuel Fangio a demonstrat deseori un ritm pur superior pe circuit, adevăratul arbitru al primului titlu mondial a fost fiabilitatea. În motorsport, granița dintre un pilot extraordinar și un campion mondial este deseori trasată de un element imprevizibil: șansa. De-a lungul istoriei, talente remarcabile precum Stirling Moss, Gilles Villeneuve sau Stefan Bellof au fermecat publicul. Dar nu au avut norocul de a beneficia de un monopost complet și fiabil pe parcursul unui sezon întreg. În cele din urmă, Giuseppe „Nino” Farina a știut să navigheze cel mai bine acest an inaugural haotic. Constanța sa i-a adus o victorie clară, încununând Alfa Romeo cu prima coroană mondială din istorie.
Urmări și perspective pentru 1951
Finalul anului 1950 a așternut scena pentru o rivalitate legendară, conturând clar viitorul Formulei 1:
- Amenințarea de la Maranello: Ferrari a demonstrat că se apropie periculos de mult de Alfa Romeo în privința performanței. Noul monopost 375 a generat un val uriaș de speranță în tabăra lui Enzo Ferrari.
- Vârful de lance: Extrem de rapidul Alberto Ascari și-a consolidat statutul de lider incontestabil la Ferrari, fiind gata să atace supremația adversarilor.
- Nașterea lui „El Maestro”: Deși a pierdut titlul la limită, Alfa Romeo avea garanția că deține un pilot de geniu în persoana lui Juan Manuel Fangio. Argentinianul avea să își înceapă curând hegemonia absolută în Formula 1.
