La 30 de ani de la accidentul fatal suferit la Imola, Ayrton Senna rămâne o figură emblematică a F1. Foarte mulți fani ai acestui sport (inclusiv cei care nu l-au văzut concurând) îl consideră cel mai mare pilot din istorie, iar rivalitatea sa cu Alain Prost a atins un statut aproape mitic în prezent, într-un secol în care F1 a ajuns un sport condus de PR și lipsit de caracte puternice (cu câteva excepții).
Ayrton Senna, ignorând complet latura sportivă, este un produs marketabil. Încă din timpul vieții, triplul campion mondial a fost în centrul atenției și a controverselor (unele dintre ele având loc în afara pistei). În consecință, Netflix nu putea trece cu vedere personalitatea și talentul legendar al brazilianului. Compania americană a ales să îi dedice o miniserie starului sud-american; miniserie regizată de Vincente Amorim și Julia Rezende, formată din 6 episoade, unde a fost analizată viața și cariera lui Ayrton Senna (de la inceputurile sale în karting, până la momentul Imola 1994).
Este prima încercare de acest gen, după documentarul regizat în 2010 de către Asif Kapadia. Acesta a avut o recenize pozitivă, documentarul câștigând 6 premii (printre care și un premiu BAFTA, pentru cel mai bun documentar). Comparativ cu producțiile anterioare dedicate lui Ayrton Senna, miniseria Netflix este una obiectivă, respectă adevărul istoric și caută să informeze corect și obiectiv persoanele care o vizionează? Din păcate, răspunsul este NU…
Încă din start, există numeroase omiteri în ceea ce privește cariera lui Ayrton Senna (interpretat de Gabriel Leone, actorul brazilian „dându-i viață” și lui Alfonso de Portago). De la kartul primit cadou la vârsta de 4 ani, de la tatăl său, Milton, pe care îl conduce fără nici un fel de rețineri (gesticulând și având un comportament specific vârstei), Senna ajunge în doar câteva minute pe scena mare a kartingului mondial, sud-americanul fiind implicat în lupta pentru titlu.
Un arc de 15 ani peste timp care nu este justificabil, mai ales că această perioadă a fost esențială în formarea omului și pilotului de mai târziu. După controversa campionatului mondial pierdut în 1979, (asupra căreia vom reveni mai târziu) Senna pleacă în Anglia cu viitoarea lui soție. La momentul respectiv, Marea Britanie era mai indicat loc pentru un tânăr pilot aspirant la o carieră în F1.
Cele 3 sezone petrecute în Formula Ford 1600, Formula Ford 2000 și Formula 3 Britanică sunt prezentate sumar, cu o doză de ficțiune care sfidează inteligența. După câștigarea titlului din F3, Senna ajunge la Toleman (deși a fost în discuții și cu Lotus, Peter Warr cedând în final sentimentului patriotic și prelungind înțelegerea cu Nigel Mansell). Aceasta este situația prezentată în „serial”. În realitate, până să semneze cu Toleman, Ayrton a testat cu Williams, McLaren, Brabham și Toleman. La Brabham, Nelson Piquet s-a opus aducerii compatriotului său în postura de coechipier. La Williams, Senna a fost considerat un pilot lipsit de experiență. La McLaren, brazilianul a avut divergențe cu Ron Dennis. Într-un final, el a ales Toleman (o echipă de mijlocul clasamentului, care îi putea pune în evidență talentul). Evident, aceste aspecte sunt trecute cu vederea.
Odată cu accederea lui Ayrton Senna în „Marele Circ”, te-ai putea aștepta ca aceste omiteri să nu mai fie atât de „grosolane.” În nici un caz! Din sezonul 1984 este menționat doar podiumul și etapa de la Monaco (plus o scenă romanțată cu o reprezentată de „sânge albastru”, „acțiunea” având loc fix în noaptea de dinaintea cursei). Din nou ficțiunea este la ea acasă, latura sportivă fiind omisă aproape cu desăvârșire.
Senna obține podiumul, numele lui Stefan Bellof (celălalt protagonist al cursei de la Monaco) nici măcar nu este precizat. După locul 2 obținut în Principat, se ajunge brusc la momentul Portugalia 1985 (prima victorie din cariera brazilianului). Nu sunt prezentate (sau măcar amintite) celelalte două podiumuri obținute de Ayrton Senna în 1984 (la Brands Hatch și Estoril) și modul în care s-a despărțit de echipa Toleman și a semnat cu Lotus (acest lucru ducând la un scandal imens și suspendarea brazilianului de către echipă pentru o cursă, la Monza). Acest episod avea să fie menționat totuși într-o manieră extrem de sumară, fără să se bată foarte mult monedă asupra lui (într-un dialog imaginar purtat de Senna și Alex Hawkridge, în 1986).
De la 1984, ajungem repejor la 1985. În nota obișnuită, Netlix „încheie” al doilea an al lui Senna în F1, în Portugalia (etapa a doua a sezonului). Tot în nota obișnuită, este ecranizat un alt eveniment care putea fi trecut ușor cu vederea datorită lipsei sale de importanță: un meci de fotbal purtat pe plaja din Estoril, între piloți (în realitate, meciul având loc de fapt în Canada) și o discuție fictivă între Senna și Galvao Bueno -comentator Globo și bun prieten cu viitorul campion mondial al F1.
În această conversație, Senna își expune temerile privitoare la capacitatea echipei Lotus de a se putea lupta la titlul mondial, gruparea britanică fiind aflată într-o perioadă de recul după moartea lui Colin Chapman -legendarul fondator al echipei (desigur, nici acest amănunt nu este amintit).
Sezoanele 1986 și 1987 sunt trecute sub tăcere (minus gala de decernare a titlului mondial, câștigat de Alain Prost, în 1986) și ajungem la perioada McLaren (nu înainte ca Senna să cânte la invitația lui Soichiro Honda, care se afla în dubii dacă să furnizeze motoarele Honda și celor de la McLaren). Ignorând complet scena fictivă în care este pus la încercare talentul muzical al lui Ayrton Senna, realitatea este una mult mai simplă: Honda avea o relație deosebită cu Senna, Soichiro Honda neavând rețineri în a „rupe” contractul cu Williams și a furniza motoare celor de la McLaren. În mod normal, colaborarea Williams-Honda nu este nici ea remarcată….
Dacă până acum am avut parte de omiteri, acum urmează gafele. Conform scenariului, campionul mondial al sezonului 1988 urma să fie pilotul care câștiga 8 curse în acel an. Fals! Regulamentul nu stipula nicăieri acest „apendice”. Regula era clară: erau luate în considerare doar cele mai bune 11 rezultate obținute într-un calendar format din 16 etape, iar campionul mondial era desemnat pe baza acestei prevederi.
În consecință, Senna a luat titlul mondial în acel an (deși a avut mai puține puncte decât Alain Prost). Singura asemănare cu realitatea: Ayrton Senna a câștigat 8 GP-uri în 1988, (amintite în treacăt) dar aceasta nu era condiția obligatorie pentru a te incorona campion la finalul stagiunii.
Sezonul 1989 este omis (cu excepția scandalului de la Imola și a relatării subiective a etapei de la Suzuka). Ajungem astfel la startul sezonului 1990. Senna este nevoit să îi scrie o scrisoare lui Jean Marie Balestre, președintele FIA și FISA, (personaj pe care îl vom analiza, de asemenea, mai târziu) în care își cere scuze că l-a acuzat pentru influențarea rezultatului din 1989. În caz contrar, dacă ar fi refuzat să scrie acea scrisoare, sud-americanul nu ar fi avut dreptul să concureze în F1 (superlicența lui fiind suspendată). Faptul a fost unul real. Însă, de la scrisoarea adresată lui Balestre se ajunge la Suzuka 1990 (7 luni mai târziu), iar Ayrton Senna încă vorbește despre acea scrisoare. Ciudat, nu? O nouă omitere și o „mistificare” a realității. Scena acroșajului de la Suzuka, din primul viraj, dintre Prost și Senna este prelungită într-o manieră inutilă (la fel ca în accidentele care apar în „Drive to Survive”).
Rivalitatea cu Mansell (care ar merita o ecranizare proprie, la fel ca rivalitatea pe care Senna a avut-o cu Prost) din 1991 este omisă și ea. Momentul Interlagos 1991 este prezentat într-o manieră corectă (poate cel mai bine documentat eveniment din această serie), cu un Senna care își îndeplinește visul din copilărie și câștigă în fața propriilor suporteri (devenind -dacă mai era deja cazul- un erou în rândul brazilienilor). De la Interlagos facem un salt de 14 etape la Suzuka, penultima cursă a campionatului (și locul unde Senna avea să își treacă în cont cel de-al 3-lea titlu mondial). Aici avem parte de o nouă gafă: Mansell abandonează în primele tururi ale GP-ului nipon, în încercarea aproape disperată de a-și menține șansele la titlu. Prin urmare, Senna era deja campion mondial după abandonul lui Nigel. Nu însă și în viziunea Netflix! Titlul mondial încă nu era decis în ultimele tururi (conform narațiuni din această miniserie).
Despre 1992 nu se amintește aproape deloc (deși brazilianul a obținut o victorie strălucitoare la Monaco, a avut câteva clinch-uri cu Schumacher, posibil să îi fi salvat viața lui Erik Comas la Spa și a declanșat o tiradă la adresa lui Alain Prost, care s-a opus venirii lui la Williams). Câteva din aceste subiecte vor fi relatate sumar -într-un scenariu fără cap și fără coadă- în ultimul episod al acestei producții (prin dialoguri fictive).
Prin urmare, Netlfix îl „teleportează” pe Ayrton Senna de la Suzuka 1991 direct în martie 1993, în brațele lui Adriana Galisteu (ultima iubită a pilotului brazilian). Cursa de la Donington, una dintre cele mai bune evoluții din cariera asului sud-american, este ignorată. Interlagos 1993 este precizat prin prisma episodului cu Galisteu (amintit mai devreme). Netflix nu suflă nici un cuvânt despre despărțirea emoționantă a lui Senna de McLaren, despre conflictul pe care l-a avut cu Eddie Irvine (la Suzuka), despre ascensiunea lui Mika Hakkinen în cadrul echipei din Woking. O scenă dintr-o discotecă din Sao Paulo era mai importantă decât aceste evenimente… Mai mult, Netflix comite o nouă gafă: la momentul semnării contractului cu Williams, palmaresul pilotului brazilian este prezentat eronat (35 de victorii și 46 de pole-uri). În realitate, Ayrton Senna avea 41 de victorii și 62 de pole-uri…
În fine, ultimul episod se axează strict pe Imola 1994. Ayrton este gânditor, rănile de la mâini par că nu se mai vindecă (o altă ficțiune grosolană), iar oglinzile de pe monopostul Simtek încă sunt intacte (după accidentul fatal suferit de Roland Ratzenberger, impactul având loc la viteza de 314 km/h și măsurând 500 de G). Îngrijorat, Senna verifică asfaltul din virajul Tamburello, (în realitate, acest lucru s-a petrecut cu două luni înainte) iar în dimineața cursei el poartă discuții cu Alain Prost și Niki Lauda pentru reînființarea GPDA (cu Senna în postura de președinte). Simbolic, Lauda îi oferă steagul Austriei (în memoria lui Roland Ratzenberger). Într-adevăr, Ayrton Senna a avut în combinezon un steag al Austriei, dar nu i-a fost procurat de către Lauda.
Ulitmele minute ale miniseriei nu sunt greu de prezis: Senna suferă accidentul fatal (prelungit la fel de mult ca acroșajul din Japonia 1990) și legenda devine mit, iar epilogul este alcătuit dintr-un tribut (cu momente și filmări reale din cariera celui care a fost Ayrton Senna). Paradoxal, (sau nu) epilogul aruncă o notă de pozitivitate asupra producției. În loc să se concentreze pe latura sportivă și pe cea umană, așa cum era indicat, (omul Senna fiind mai mare decât pilotul, conform declarațiilor lui Frank Williams) Netflix a ales să prezinte mondenități, situații și evenimente lipsite de importanță. Mai mult, așa cum s-a putut vedea, compania americană a omis numeroase aspecte extrem de importante (care ar fi fost imperios necesare pentru a înțelege mai bine „dimensiunea” reală a lui Ayrton Senna).
Am putut observa un scenariu scris prost, cu numeroase lacune, (intenționate sau nu) și cu realitate istorică nu prea grozavă. Într-un mod asemănător (dar puțin mai nuanțat) cu documentarul lui Asif Kapadia, Senna este prezentat ca fiind de fiecare dată o victimă a sistemului.
Netflix îl învinovățește pe Balestre pentru pierderea titlului mondial -în karting- al lui Ayrton Senna (deși primul incident real dintre cei doi avea să aibă loc abia la Monaco 1984). În realitate, brazilianul a fost singurul răspunzător pentru ratarea obiectivului. De fapt, acest eșec fost unul dintre cele mai mari regrete ale lui Senna (dar asta nu înseamnă că Balestre a fost implicat, conform narațiunii Netflix).
Mai departe, în seriile suport, Enrique Mansilla și Martin Brundle sunt portretizați drept „băieții răi” care trișează și stau în calea fericirii lui Ayrton Senna. Netflix „uită” însă de faptul că Senna a fost vinovat pentru un accident colosal cu Martin Brundle în F3; accident care l-ar fi putut costa viața sau o accidentare serioasă pe actualul comentator de la Sky F1.
Mai mult, într-o scenă de ficțiune absurdă, (să nu zic ridicolă) Ayrton Senna se duce în Italia (nu este specificată zona) pentru a „upgrada” motorul mașinii pe care o pilota, a echipei West Surrey Racing. Motivul? Brundle ar fi trișat în campionat, folosind motorul destinat sezonului 1984. Desigur, călătoria dus-întors (cu tot cu optimizarea materialului de concurs) durează 26 de ore.
Victimizarea lui Senna continuă și în F1: Ayrton nu ajunge la Lotus din cauza lui Nigel Mansell, Prost îi consultă datele de telemetrie (un lucru normal în cadrul unei echipe), Balestre vrea să îi distrugă cariera și în F1 (singurul caz apropiat de realitate). Într-adevăr, prin prisma naționalități comune cu cea a lui Alain Prost, Jean-Marie Balestre a fost acuzat că l-ar fi favorizat pe cvadruplul campion mondial. Cu excepția epsioadelor Monaco 1984 (unde Senna era la primul sezon în F1) și Suzuka 1989, (unde motivul descalificării lui Senna a fost unul pueril) Balestre nu poate fi acuzat de alte „favoritisme” la adresa lui Alain Prost.
Fanii F1 își amintesc și de episodul Suzuka 1990, (când poziția aferentă plecării din pole a fost modificată peste noapte, iar Senna a plecat de pe partea mai puțin aderentă) însă un episod asemănător s-a întâmplat și pe circuitul de la Aida, în 1994 (când președintele FIA era Max Mosley). La fel ca Balestre, Mosley (care a fost portretizat la rândul său într-o manieră negativă) este acuzat indirect de producerea accidentului fatal suferit de Ayrton Senna. Într-o discuție care nu a avut loc în realitate, Senna i-ar fi cerut lui Mosley să anuleze etapa.
De fapt, conform legislației italiene, (fără a ne axa pe faptul dacă Roland Ratzenberger a murit sau nu pe pistă) Ayrton și-a pierdut viața din cauza unei suduri precare a coloanei de direcție (prelungite la dorința starului brazilian). Astfel, echipa Williams este răspunzătoare pentru producerea acestei tragedii (Damon Hill și Patrick Head m-ar putea contrazice), nu Max Mosley.
De asemenea, Netflix consideră că Ayrton Senna a fost victima unei conspirații (prin interzicerea sistemelor electronice cum ar fi controlul tracțiunii, ABS-ul și suspensia activă, la startul sezonului 1994). De fapt, interzicerea acestor sisteme electronice s-a pus în discuție încă din 1993 (când Prost pilota pentru Williams). Mai mult, Senna a fost unul din principalii contestatarii ai revoluții tehnologice care a oferit un avantaj uriaș echipei lui Sir Frank. Triplul campion mondial avea să își schimbe discursul în 1994, când Williams și-a pierdut supremația raportat la concurență și monopostul FW16 a avut dificultăți în prima parte a sezonului din cauza noului regulament.
Singurul punct care poate fi adus în discuție (însă nu a fost tratat cu atenția cuvenită) este legat de monopstul Benetton al lui Michael Schumacher și folosirea sistemelor interzise. În producția Netflix, Senna ascultă sunetul motorului Ford V8 al mașinii pilotate de Schumacher (la Imola). În realitate, acest lucru s-a petrecut la Aida. Explicația? Ayrton Senna bănuia că Schumacher utilizează controlul tracțiunii. O părere asemănătoare avea și Peter Collins, proprietarul echipei Lotus (opinie care nu a fost luată în această miniserie).
După trecerea în revistă a aspectelor negative, producția Netflix dedicată lui Ayrton Senna are și chestiuni pozitive? Da, însă acestea vin de unde te-ai putea aștepta mai puțin. Trebuia remarcat personajul fictiv, Laura Harrison, (interpretat de către Kaya Scodelario) un jurnalist care îi urmărește cariera lui Ayrton Senna (de la sosirea acestuia în Anglia, până la momentul Imola 1994). Desigur, prezența unui femei jurnalist în lumea sporturilor cu motor (cel puțin în anii 80) este una destul de rară. Făcând abstracție de acest lucru, Laura Harrison este un personaj obiectiv, care nu ezită să îl acuze pe Ayrton Senna atunci când era necesar (ex. articolul scris în Autosport referitor la Suzuka 1990). În finalul seriei, Laura decide să scrie un material amplu despre toată cariera lui Ayrton Senna și devine colegă de redacție cu Alain Prost.
Un alt personaj autentic este Niki Lauda (interpretat de către Johannes Heinrichs). Deși a avut puține apariții în această producție, (Monaco 1984 și Imola 1994) Heinrichs a reușit să intre în pielea lui Niki. Un alt aspect pozitiv este legat de respectarea „decorurilor” specifice epocii. Monoposturile, combinezoanele, căștile au un grad ridicat de realism, actorii seamănă cu personajele întruchipate (minus Roland Ratzenberger și Ron Dennis). Din păcate, de foarte multe ori, replicile sunt terne și robotizate. Nu transmit emoție și nu ne ajută să înțelegem mai bine modul în care au decurs lucrurile cu adevărat. De asemenea, Netflix a pus accentul (de foarte multe ori) pe personajele greșite. Terry Fulerton, rivalul și omul împotriva căruia Senna i-a plăcut cel mai mult să concureze, (conform propriilor sale declarații) are o pondere mult prea mare în această miniserie. Sunt ignorați piloți precum Elio de Angelis, Nigel Mansell, Gerhard Berger, (s-ar putea face un film doar despre relația de prietenie și farsele dintre Berger și Senna) Erik Comas, Damon Hill, Thierry Boutsen (unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Senna în F1) și Michael Schumacher. Astfel, rezultatul final nu putea să fie decât unul dezamăgitor.
În concluzie, deși miniseria „Senna” poate avea un impact pozitiv asupra oamenilor care nu sunt familiarizați cu istoria și lumea F1 (la fel cum a fost cazul și în privința „Drive to Survive”, ori documentarului dedicat lui Michael Schumacher) lucrurile nu sunt atât de roz în privința unui pasionat / cunoscător al carierei lui Ayrton Senna. Având în vedere resursele și ponderea globală pe care îl are, Netflix ar fi putut scoate pe piață un produs mult mai reușit și mai apropiat de realitatea istorică. Din păcate, rezultatul final a fost unul cu mult sub așteptările mele. Poate și sub așteptările altora?…
